Poeme cu paşi de îngeri

Sunt în poemul ăsta zeci de simboluri interpretate, strânse într-o palmă,

Scrise cu pulberi de vis, cangrenate, cu răbdarea amorfă a întoarcerii pentru a ortografia tăcerea gândurilor,

Sunt clişee de ore, mlaştinile reducerii la concret, depresiuni de spaţiu,

Şi totuşi poemul curge voluminos, nedescifrat, ambiguu, purtând pe coloană cruci de sticlă, dezvoltate,

Piramide de înălţări, seminţe de patimi,

Cu oglinzi în ale căror cioburi îţi vezi şi destinul şi păcatul terestru,

Şi geneza timpului şi facerea omului, prelucrarea fiinţei, şi primul punct

Din care s-au trasat liniile concurente ale Pământului.

Un poem cu zăbala apusului ce-l constrânge şi defragmentările sunetului, cu limitele Adevărului,

Cu peştera în care umbrele se prefac când focul se stinge, în iele...

E poemul meu, al aceluia cu literă mică, al celor care au fost şi pleacă- izvor de inspiraţie.

Vezi? E o curgere de secvenţe din mai multe destine, congruenţa mai multor sensuri... e un poem... Iartă-l!

 
                                            22. 12. 2006

E Iannus doar...

 ( Hai să nu mai gândim lucrurile astea prea mult)

Gândeam prea mult când mă prefăceam că zbor

Cu aripi în atele, desfrunzite, în nisipul molecular al orizontului,

Când imitam „a te înălţa” peste propria fiinţă, să te descompui în ea

pregătind

dematerializarea,

Iar faptul înălţării devenea sămânţa de adevăr servită în fiecare noapte în loc

de vin ca să

adoarmă.

Gândeam cum picura etaj cu etaj,

Cu zborurile mele peste rădăcinile apusului încarnate în propriile tălpi,

Cum de la A începea abisul

Şi până la Z parcurgeam o zi, cu tot cu noapte şi... lumină...

În acest decor de piesă nejucată, atârnândă.

Iannus împletea degetele orelor

Şi timpul.... roditor... avea iar două feţe...

Dec. 2006