amintiri din aproape-n aproape

eram beţi de emoţie,

parcă ne injectaserăm serul voinţei în vene.

unii erau nerăbdători să trecem prin triunghiul bermudelor,

alţii voiau să vadă faunul.

uite aşa înfloreşte turismul, ne-am zis, şi-am părăsit

poalele lui Dumnezeu, pătratul de ninsoare.

poate un inel ne strângea inima

ca înaintea marilor călătorii,

provizii de zile ne făcuserăm şi hărţi

dar unele lucruri trebuiau puse pe seama judecăţii.

fie ce-o fi, ne îmbărbătam, nu suntem singurii

başca pelerinii, başca

popoarele de rătăciţi.

drum de întoarcere nu mai era însă

şi în sinea noastră o ştiam, plăcându-ne

sau nu, învăluiţi cum eram

în dumnezeiasca tăcere.

se zvonise suplimentarea mijloacelor de transport,

cât merseserăm însă prin stepă nu văzuserăm nici unul

şi până la mal mai era.

or fi microbuze dar nu trec pe aici, nu vezi

ţipenie de om, e limpede, poţi vedea până la mama

acasă, până în vatră.

de nu ne-om rătăci. dincolo de deal

potecile sunt încurcate şi

prin acele ţinuturi, se spune,

umblă un spiriduş care răsuceşte indicatoarele.

am recunoscut franc că nu poate fi mai rău

decât triunghiul bermudelor

şi-apoi trebuia să vedem faunul

chiar cu preţul morţii noastre.

cămaşile se lipiseră uşor de carne.

un abur tămăduitor

prin care zumzăie albine încet.

despre vatra luminoasă a măruntaielor noastre

păstram cu puţinul. ne târam cu greu

pe un platou imens.

cenuşa zilei ne trecea prin carne,

de sub carapace vântul sufla

şi aburul ieşea la suprafaţă

cu toate chinurile. din istoria locului

cresc toate, ne-am amintit.

mărturie stau cheiurile, forfota oraşelor,

stâlpul infamiei spre care tocmai scuiparăm.

şi am râs apoi până târziu şi ne-am temut

pentru prima oară când ne-am văzut umbra

mai lungă decât calea.

portul era pustiu, ne-am urmărit reciproc,

ridurile pe frunţi se adânciseră,

veşti de acasă nu mai primiserăm.

împrejur se depunea liniştea -

peştii atârnau de prea mult în năvoade.

căutam cu coada ochiului un semn dar

nici unul nu îndrăznea.

prin puzderia de zile lâncede

ne priveam, semănam cu un lan

care nu se copsese niciodată,

ca şi cum căldura soarelui nu ar fi avut nici o cauză

ţelul ei era să reţină şi să încetinească.

spice aurite de boală într-o lumină plăcută, stinsă,

într-un iulie răcoros.

poate teama şi nedumerirea ne ţinea pe loc

şi deşi timpul era infinit nouă

ni se părea ca trecuse numai o zi lângă mormântul nostru.

numai câte un oftat ne scăpa

liniştit ca limba unui imens clopot.

nu bănuiam nimic,

pe cer mai aprinseseră un soare,

mai asmuţiseră prin vâlcele nişte peşti

morţi- că tot o să trecem,

dar nu învăţaseram să înotăm.

am fi putut să ne facem drum prin asfaltul unei zile,

cu aburul încă învăluindu-ne tâmplele

ne-am privit miraţi,

în cap scârţâiau ţâţânile unei uşi.

ce o să ne facem cu unii, nu şi-au băut tot paharul,

nu-i primeşte îngerul,

să-i punem să dea ocol zilei.

să fie călcaţi de şenila luminii, a strigat unul,

să devină orbitori precum braţul unui zeu

care indică direcţia.

sângele începuse să migreze

pretutindeni, pulsa

şi cadavrul se umplea de un miros plăcut,

ca de propria imagine.

un motor bătrân care relua relaţia cu timpul.

pe pervazul ferestrei

vrăbiile se arătau îngrozite.

şi aerul aproape că ne rănea plămânii.

tot atunci se auzeau vorbe anume

pe care nici unul nu ar fi putut

să le priceapă.

încăperile miroseau a gălbenuş de ou

şi a scorţişoară.

şi deşi toţi eram munciţi la fel

unii se vedeau azvârliţi înapoi bombănind

plini de vânătăi.

celor rămaşi dragostea le umplea piepturile

şi le pregătea respiraţia.

imaginea cadavrului

rămăsese pe cer ca un cearcăn.

alunecam pe sub podul de gheaţă,

nici noi nu ştim cum, pe străzi parcă,

ca trupurile unor inşi înecaţi.

ochiul se îngusta,

confundam amintirea cu o răceală.

cu umbra fratelui

ca o eşarfă ce se lăţeşte întruna,

înainte de marea despărţire

spre noapte, înainte ca zidurile să redevină ruină,

fugeam de coasa luminii, înfăşuraţi în cearşafuri

zdrenţuite pe margine.

nu se mai arătase nimeni prin preajmă să ne spună.

şi dacă nu am fi simţit umbra alături

am fi jurat că suntem cei dintâi-

fără ca vocea bunului Dumnezeu să fi alunecat peste pietre.

am fi putut rămâne pe loc cu presimţirea groazei

sau să mergem până la scăpătatul zgomotelor din urmă.

şi tot s-ar fi auzit departe rupându-se apa,

alarma maşinilor răsturnate

cum o trezeşte şi mai înspăimântată.

albastrul deschidea culorile,

cu trupurile pline de cioburi

bine înfăşuraţi în aerul straniu ne-am aşezat

lângă primul plop.

pe buze ne spuzeau vorbele,

nisipul se prelingea

peste haine,

algele atârnau după noi

ca şi cum am fi ieşit din somn obosiţi.

şi parcă de curând părăsisem golful

cu raci mofturişi, cu reflexele

soarelui peste apele vii.