Cunoaşterea fără înţelepciune
curcubee retezate în pupile de ţigănuşi umili
periferii în cascade
sonde umectând dedesubturile patriei
cimitire de marmură în care vezi reflectată
steaua polară
nori lăptoşi cu suflete de plumb
juxtapuşi într-un duel în priviri
într-un spital te vezi la monitor
rescriind la pian istoria universală
o mie de măşti ascund o mie de suflete
„sonata fantomelor“ de clara schumann
mi-sol mi-sol la pedale
ritmul preschimbă sufletul
din tenebre te invoc Doamne
iluzia morbidului ţi-a dat o nuanţă de roz
sprâncenelor periate à la Gandalf
ce-a mai rămas din tine?
te întrebi
inspectându-te suspicios în oglindă
tu eşti sufletul meu
şi toate poemele pe care le-ai citit
cu vocea ta
sunt poemele tale
the philosophy of speed – în noaptea astrală rişti să fii umilit de excedentul tău
toate sofismele pe care le-ai scris
toate stanţele macabre
toată sapienţia a fost înregistrată
Dumnezeu greblează în grădina superlunară
cu un pelvis de mort
în povestirea în trauma tramatică
ce se cheamă viaţa Ta
ţi-ai găsit numele scris pe-o cruce
te-ai odihnit
ţi-ai învelit sinusurile în stele
te-ai răsfirat preschimbat respirat
a fost un loc bun
ţi-a plăcut, ai mers mai departe
cosmogonie într-un pahar cu vodkă
Pentru Mircea Dinescu şi Sorin Grad
Hyperion spectral îşi face veacul prin crâşme murdare
cu unghiile roase şi palme scobite soarbe un gin şi pipăie câte-o grasă
paharnic delicat, bea primul din sticlă şi-şi umezeşte gâtlejul umil când pierde la whist,
da, îl poti întâlni pe la gară, în catacombele zdrobite de tramvai la ore timpurii,
sau la cimitirul central, ca un Werther şobolan amuşina cu gândul
proaspetele morminte gâdilate de ploaie,
căuta groapa iubitei sale
„când ţi-am văzut chipul
reflectat în placa funerară
când am priceput că tu eşti muritoare…“
aproape îi poţi auzi gândurile în liniştea răcoroasă de metal
„voi creşte - voi scădea
eu ca lumina lunii“
îi poţi citi pe frunte toată povestea fără haz prin cutele care-l brăzdează simetric
„asta o am de la 15 ani, când mi-a murit mama
asta la 18, când am ieşit de la dezalcolizare,
asta de la 24, când tot o femeie pe care n-am putut-o salva a murit,
şi asta“ gânduri cu ace îl tatuează pe dinăuntru
„asta trebuie s-o fi făcut când m-am născut“
pe aripile păcatului, în alfabetul gotic, corbii se sinucid kamikaze în lună,
şi ca Astralis, el ştie să-şi citească povestea în norii ce sângerează pe boltă,
sau ca un Brandon Lee mahmur scobeşte huma cu unghiile şi dinţii,
în loc de lacrimi viaţa i-a administrat o formă specială de bocet,
un hăuit la intersecţia dintre rânjet şi hohot de nebun,
se face dimineaţă, „destul am gustat pe limbă buzele arse ale lunii“,
soarele spăla deja Mănăşturul,
„pe fiecare stradă am adulmecat simbolul morţii tale,
am simţit până în tălpi duhoarea,
şi cum nebunul lui Nietzsche cânta în biserici requiem-uri deşănţate,
în fiecare crâşmă îmi vine să îţi fac altar,
să borască la pişoar
prietenii de pahar deasupra icoanei tale“
„cu o gură străină îmi intonez moartea în limbi necunoscute
şi parcă am murit de mult
ce-a mai rămas…durerea adumbreşte acest oraş cu aripi de negreală“
aproape că-i auzi gândurile –
şi-n fiecare ciob o oglindă spartă
şi în fiecare oglindă un „cine sunt eu?“
subrealul
fire de salcâm scoborau pe tâmpla mea
mă-ncununau cu primăvara lor subtilă
o ploaie de miresme luptă cu aburul de ţigară
un bombardament de funingei sfârşea în scrum
pe coapsa sticlei de bere erau înscrise în portativ de lacrimi frunze de salcâm
feţele şi frazele celorlalţi de la masă le desluşeam ca prin vis
un zâmbet cald de mort
de mort care se-aştepta la asta,
de mort care iubeşte trecerea,
de mort care nu mai avea nimic de trăit
un zâmbet cald îmi lingea faciesul, mi-l strălumina
ca un licurici de chiştoc care scapără dintr-odată într-o cameră adumbrită
florile, fulgii, aşchii de petale scoborau
redecorau aspra irealitate cotidiană
cu onirismul lor de huligani stelari
subsoarele era supt înapoi de furtună
negreala de nori se împăuna cu un abanos monocromatic
şi parcă soarele rupt, sfârtecat, icnea în cazan ca Dionysos
trimiţând steluţe de vata şi baloane de săpun să ne învioreze orişicât atmosfera
o scară pe cer mă aştepta din scoabe îndreptate de salcâm
dar mie îmi plăcea să scobor – îmi plăcea cum scobora universul pe mine
după un răstimp ceva ca un hăuit de victorie m-a înspumat
cerul ajunse la fund – cerul căzuse tot în mine
l-am dat pe gât cu ultima înghiţitură de bere –
când m-am întors în mine însumi, la aceeaşi masă, cu aceeaşi prieteni, salcâmii se ofiliseră