Scrisori din Gobi                                      
                        ~                       
Draga mea, nu te-ar indupleca nici strigatul stins de ocnas.
Stau chezasie ochii gura si bratele astea
ce au oficiat inca din zori infiorarea.
Dragostea ta perversa indelungrabdatoare
se oglindeste in tulbure ceas
pe chipul palid de copil uimit. De gat cu tine
am s-o fac lata, toamna de invidie imi e martor
tie iti daruiesc toata carnea aceasta niciodata dorita
si in care nu stiu de ce sap.

Un ghetar urias imbie cu ninsori fragede
catedralele gotice. Vine o dimineata frumoasa
cu crini. Valiza cu vise e tot ce ramane.
Tu nu intelegi
in capriciul tau de amanta etern nemultumita,
rod moliile maculatura, rodesc buruienile,
imi e intunericul ca un cui
in palmele larg deschise.
Prin adanci galerii
unde diluvii neincetat cauta
un suflet urla.   

          ~
Am ajuns sa sap in numele acesta ca intr-un transeu
precum orice soldat ce crede ca mai are o sansa.
Zadarnica iluzia
cu mirosul florilor de salcam in memorie,
cu gandul la patul moale cu trupul
lefaindu-se in pulberea asta.

Sap si galeriile astea nu duc nicaieri. Te trezesti
la capatul strigatului intr-un oras parasit tragand
din mugurele tacerii dulceata ca un prunc inselat. Sap
in numele meu ca intr-un camp pustiit, sunt la capatul
puterilor dar nu incetez doar oi afla raspunsul
la intrebarile mele. De zece vieti sap. Eu cu cartitele
ca niste constiinciosi muncitori.                         

Sap de dimineata pana seara, pe soare pe vant,
urla lasul din mine doar m-oi indura ca tare il dor
buricele degetelor, ca ii e foame si frig.
Il chem cu aliteratii de foc dar el nu vine sta ascuns
in blestematul de nume care nu aduce
decat crivat si somn.                                                                                                    
Intr-o tacere desavarsita imi numar zilele, anii.
Masor desartaciunea. Doar barba imi creste, unghiile
nu ma mai dor de mult. Sap resemnat,
soarele nu se vede. Galeriile stau gata sa cada.
Stau aici ca in pantecele mumii.

~
De cand ai plecat am ramas propietarul acestui nimic
ochi de pisica peste acoperise, privire ce se subtiaza,
inventarul visteriilor goale.

Pe strada nimanui imi scot lucrurile-n graba,
toate sperantele,
toate indoielile de sine,
ca pe niste obiecte innegrite de timp, pe care altii
deja le-au uitat. Pe drumul
batatorit cu pasii celor pentru totdeauna uitati
ma simt in largul meu. Sunt
eu cu mine, pana la ultima. Singur
cuc.

Frumos ma culca vantul singuratatii la pamant,
caineste din cele patru zari apasa;
de la un capat al strazii la altul
gingase ziare poarta.
Sunt, in sfarsit, liber. Cu spaimele
mele, cu toata aceasta neomeneasca putere
de a striga in launtrul vasului,
trista uzina dezafectata…

Trag in piept mirosul putred de toamna,
al singuratatii.
O ploaie cade din cerul singuratatii…
Aceasta este arena vocilor trecute
ce nu se vor mai auzi niciodata.

De-i frig este ca in secret
am deschis o corespondenta cu polii,
ca am uitat din nou nezavorata poarta
prin care am complotat cu himerele.
Lasand alizeelor cu albia catre cer
peste ziduri
precum un os de sarpe
bilantul dezastrelor.