„Lucrarea de faţă este rezultatul unui şir de perplexităţi care a dat naştere unui număr mult mai mare de întrebări şi de probleme. Prima dintre ele priveşte însuşi conceptul de decadentism, în cazul căruia încă există o înţelegere aproximativă, fiecare cercetător — mai ales în spaţiul literaturii române — utilizându-l în propria accepţie, de obicei conjuncturală şi niciodată teoretizată, atunci când nu de-a dreptul eronată. […] A doua perplexitate este provocată de inexistenţa, în peste un secol de literatură, a unei discuţii serioase asupra decadentismului, singura excepţie remarcabilă fiind Adrian Marino. […] O a treia constatare este faptul că, în literatura română, există un puternic filon de estetism decadent, dacă înţelegem această sintagmă dincolo de limitările ei istorice, ca pe o coordonată estetică fundamentală, precum romantismul şi clasicismul, constituind o doctrină şi un stil aparte şi având capacitatea să reapară oricând la nivel individual, prin contaminare livrescă ori pe baza unor afinităţi elective.”

„… decadentul este un estet amoral, cu rezerve importante de cinism, învăluit într-o ideatică pesimistă, care poate atinge nihilismul, servit de un acut simţ critic, dar dezvăluind şi o dimensiune bovarică, raportată la o imagine a aristocraţiei pe care el însuşi o remodelează, şi profesând un elitism hedonist, în care rafinamentul simţurilor se îmbină cu stranietatea experienţei.” (Mihai Ene)

Mihai Ene, Vălurile Salomeei. Literatura română şi decadentismul european, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2011.