Intai de toate, cateva lamuriri… Nu exista buline pentru acest material – este recomandata citirea lui de catre toti minorii (de azi, majorii de maine). Poate fi considerat o forma oarecum extrema de refulare, dar este, de fapt, o forma de saturatie-n incidenta cotidiana a multor realitati.
Evenimentele din 1989 au adus, cum era firesc, ideea (din pacate utopica) de schimbare. A trecut suficient timp si cred ca ar fi momentul unui bilant global, cat se poate de corect si la obiect. Intentia nu-mi este exact aceasta, in nici un caz. Ci una mai simpla, in limitele unei pertinente comune… Ce anume nu s-a schimbat in acesti ani? Ce a ramas la nivelul ’89?
N-am sa vorbesc de nunti sau botezuri – momente fericite pe care omul de azi le planifica, intr-un fel sau altul. As vrea sa vorbesc de inmormantari… Se-ntampla ca genul acesta de evenimente sa te ia, de cele mai multe ori, prin surprindere – pentru a fi mai clara exprimarea, pe nepregatite. Realist vorbind, e mult mai ieftin sa traiesti, dar daca tot se-ntampla, nu prea ai de ales. Si nu e suficienta nefericirea-n sine, nu e suficienta cheltuiala, ca lovitura de gratie abia urmeaza. Voi sari peste multe etape, ma voi opri la slujba din biserica. Jefuit bine timp de 3 zile pentru ragaielile unui nespalat, acompaniate de vocea dogita a tarcovnicului, urmeaza adevarata tortura: la capul mortului, in fata altarului, vrei nu vrei, trebuie sa-nghiti pledoaria finala a popii – aurolaci, violatori, criminali, curve, pedofili, homosexuali, borfasi, copii handicapati, avorturi, sexul inainte de casatorie si, inevitabil, satanistii. Ce lume cazuta-n vertex! Ce instrainare de cele sfinte! DAR… aici abia e rolul Bisericii, ni se spune. Trebuie sa ne-ntoarcem fata spre muma mumelor (curva curvelor) – BISERICA. 45 de minute, atat apreciez durata sacrilegiului coproreic. Desigur, e timp destul sa epuizezi tot fondul de-njuraturi al limbii natale. Treci la altul (dintr-o alta limba), il epuizezi si pe-asta. Ce legatura o avea cu mortul, Dumnezeu cu mila! Interesanta educatia facuta popilor – scoala, nu gluma. Daca intentia era apropierea credinciosilor, mi-e teama de contrariu…
Pastrand perimetrul, as aminti de suportul deosebit oferit de popime – de exemplu, de Pasti, cand treci pe la cimitir si NU gasesti UN popa sa-ti slujeasca la mormant. De povestit ar fi multe, dar cred ca ideea despre xenospecia numita popa e destul de limpede. In fond, sunt si ei oameni (ce dragalas le e somnul… in parlament), e si asta o meserie ca oricare alta – atat ca-i lipseste nobletea si omenia. Insa, daca (Doamne fereste!) e ceva dincolo, au dat de dracu’ mie-n suta. Nu pentru aspectele anterior amintite cat pentru nesimtirea ideala de-a-si bate joc de credinta unor oameni, de-a specula durerea altora, si, per total, de-a jefui un popor ramas in beznele istoriei.
Biserica Ortodoxa Romana functioneaza ca un parazit, un stat in stat, din pacate malign. Recomand celor carora le vine greu a crede un tur al manastirilor tarii. Ramai prost… un amarat de schit de-acum doua decenii concureaza astazi cu Putna – firesc, totul vine din donatii, pamanturile sunt muncite de tarani (pentru iertarea pacatelor), impozite nu/profituri da. Profiturile sunt sunt cele mai importante, de-asta are schitul propriul ministru de finante, om de-ncredere care bate lunar campii pan’ la Bucuresti sa cumpere aur. Si uite-asa ajunse MTV-ul pana-n apartamentele calugaresti! Am intrebat un staret de ce anume nu iau in grija amaratii de pe strazi, sau de ce nu ofera asistenta de orice fel acolo unde e nevoie. NU DA VOIE BISERICA – sa dati, ca de jefuit va lasa, crucea mumii voastre!
Eforturile Bisericilor crestine din lume, ale Bisericii Apusene mai ales, de a tine pasul cu istoria n-au trezit macar un ecou anemic in Biserica Rasariteana, e un lucru bine cunoscut. Particularizand, spectacolul oferit de BOR se rezuma-n continuare la aceeasi parada insalubra de aberatii care tinea capul de afis in Evul Mediu Timpuriu. Vocabularul bisericesc a-nregistrat, totusi, o noua achizitie: “satanismul”. La romani, pardon s-avem! [Acest material intra, probabil, la capitolul respectiv] Penibil, ridicol, uluitor de abject! Doctrina asta, din feicire, nu prea da roade. Exista, desi putine, asociatii caritabile care functioneaza sub sigla BOR. Ar fi nedrept sa nu precizez ca ele sunt opera unor oameni cu credinta-n suflet care n-au, de fapt, o legatura directa cu activitatea Bisericii. Altfel zis, initiative cat se poate de laice, individuale, cu activitate sincopala. Din cand in cand, la umbra aceleiasi cruci, mai scoate capu’ o naparca noua (gen NOUA DREAPTA). Una calda, una rece – am zis sa fiu om si sa nu fixez rezultatul la minus…
Am rezervat partea finala figurii centrale: Teoctist. L-am vazut prima data acum 16 ani, intr-o pictura, la Schitul Icoana. La sfarsitul anului 1989 ii adreseaza lui Ceausescu o scrisoare de binecuvantare pentru inspiratia de-a ucide “borfasii” de pe treptele Catedralei timisorene. Am inteles ca s-au daramat multe biserici in tarisoara asta pentru ca ii statea securitatea cu pistolul in ceafa – scrisoarea asta tot asa o fi scris-o? Ii infipsesera pistolul altundeva? Sau poate vreun crucifix? A urmat tacerea patriarhului (ca rahatu’n miriste) – se zvonea ca s-ar retrage-n calugarie chiar. Trebuie sa fi fost o perioada grea, de fapt, pentru eventualii cartitori; dar cine mai poate spune? Il vad si-l aud astazi pe mult prea fericitul Teoctist, la fel de patriarh, si ma-ntreb cui anume se adreseaza cu “fratii mei” si “iubitii mei”. Acum cativa ani am crezut ca elucidasem aceasta problema – a fost primit in ©Academie (despre acest subiect si “continutii” lui intr-un episod viitor).
