Al optulea album Lacrimas Profundere, Songs From The Last View respectă continuitatea impusă de înregistrări le anterioare, Ave End sau Filthy Notes For Fozen Hearts, cu toate că trupa și-a schimbat vocalistul. Albumul conține 12 piese, la care se adaugă 2 bonus tracks. Dacă pentru fanii de doom, Memorandum este albumul lor de referință, trademark-ul pentru gotheri este Burning: A Wish. Trupa se supune trendului, care pornește de la death, ajunge la gothic metal și merge spre gothic „pop“-rock (exemple Tiamat până la Amanenthes, Amorphis sau Paradise Lost). Mai ales influența celor de la HIM este vizibilă în Songs, acum cele două trupe având același producător, John Fryer.

Pearl, a doua piesă (după intro) este și single-ul ales pentru videoclip. Se poate spune că piesa are ritm, este (relativ) captivantă – dar neconvingătoare. Se poate sesiza influența soliștilor de la Type O’Negative sau de la 69 Eyes asupra tonalității alese de vocalistului Rob Vitacca. Sărind direct la a cincea piesă, We Shouldn’t Be Here – la nivel de mesaj nu este o diferență semnificativă între Love Metal-ul celor de la Him, Goth’n’Roll celor de la 69 Eyes și marketizatul Rock ’n’ Sad al celor de la Lacrimas. Trupele mizează pe corespondența dintre dragoste și moarte, popularizată de Join Me cu aproximativ un deceniu în urmă.

 Un vers care iese la suprafață din oceanul melancolic al nihilismului pasiv este You can’t deny it/ That everything we did wasn’t more than shit… Limbajul suburban (care demitizează momentul elegiac, subminându-i registrul) aduce nota de prospețime necesară refenului, piesa păcătuind în rest prin monotonie. In Dear Amy avem același scenariu, cu mobilizarea psiholgică prin violență verbală: You kissed me then you disappeared/ And now you treat me like a whore again. Centrul de greutate al albumului, punctul de referință prin care produsul celor de la Lacrimas Profudere iese de pe mainstream și îți promite ceva ai mult decât un simplă pastișă la Anathema sau Sisters of Mercy, se situează undeva între piesele șase și nouă, And God’s Ocean și A Dead Man.

Pasajele de orgă sunt reușite, creând o atmosferă nostalgică – refrenul este interesant prin simetria dintre I try to kill you/ with your poison love/…/You try to kill me/ And poison my heart… (vreau să te ucid cu dragostea ta de otravă, vrei să mă ucizi, otrăvindu-mi inima). Nu este mult (nu este un moment de geniu), dar este maximul potențial până acum – să amintim că versurile la And God’s Ocean sunt semnate de Rob Vitacca și John Fryer; ceea ce înseamnă că Lacrimas Profundere începe să sclipească atunci când scapă de sub hegemonia fondatorului lui Oliver Schmid.

Capodopera albumului este A Dead Man, o piesă care poate sta lângă When a Dead Man Walks a celor de la Lacuna Coil, din punct de vedere simbolic. Acest single (compus din nou de Vitacca și Fryer) este suicide note-ul unui mort în viață, situație paradoxală, pentru că atunci moartea nu mai vine, pentru că tocmai a trecut, pentru că ea este continuă: infinte 000. Fiind o piesă pentru orgă și solist, mi-aș dori ca Apocalyptica s-o remixeze - ar ieși mult mai bine decât Bittersweet:  I am dead man walking like a moth/ Drawn to blue light/ Sentenced to love you with someone else’s love.

Și acum o observație personală: Lacrimas Profundere preferă să meargă spre decantarea depresiei în cazul unui marasm sentimental; într-o situație similară, aș alege furia beethoveniană – aș detona depresia într-un ritm maniacal și atunci ar ieși ceva între Prokofiev, Bela Bartok și Carl Orff, totul într-un crucible din care ar rezulta black metal.  Trecând peste influențele evidente (de la Sisters of Mercy la HIM), Songs From The Last View se susține doar prin două piese, care depășesc puțin barierele gothic rock-ului. Nu este un album unitar, majoritatea pieselor sunt scurte și previzibile – o reconstrucție este dezirabilă, ce trebuie inițiată indiferent de cerințele trend-ului. Dar asta depășește limita acceptabilă a probabilului.

Lacrimas Profundere, Songs From The Last View, 2008.