În anul 1988 este descoperit întâmplător în zidul mănăstirii din Lăzărea (judeţul Harghita) o culegere de piese muzicale transcrise între 1632 şi 1671, de către Matei din Şerdei şi Ioan Căianu. Se pare că cel numit şi Johannes Caioni (1629-1687), călugăr franciscan şi fost episcop catolic, deşi român ortodox din naştere, îndeplinea funcţia de organist într-o biserică de pe lângă Miercurea Ciuc, aşa că în 1652 va primi moştenire de la antecesorul său caietul cu notaţiile pe tabulatură de orgă ale obişnuitelor piese ce însoţeau slujba religioasă din acea perioadă. Ins cultivat în lumea catolică, dar şi sensibil la cântecele populare pe care le va fi auzit în lumea satului transilvănean din epoca sa, Căianu dă dovadă de o fericită ureche muzicală reuşind să transpună melanjul deosebit al barocului pieselor celebre ale compozitorilor occidentali, la modă în Imperiul Austro-Ungar, vitalitatea cântecelor autohtone româneşti, la care se adaugă gravitatea imnurilor religioase. Creativitatea franciscanului se simte, după cum au observat muzicologii, în notarea simplificată a tuturor acestor registre, stenografia muzicală realizată fiind de aceea incompletă şi putând fi restituită în întregime doar de Căianu însuşi. De aceea, cu tot interesul pe care l-a stârnit la noi încă din perioada interbelică acest codice uitat şi, deşi facsimilul a fost publicat în întregime, în trei volume, la Budapesta, în 1994, muzicienii au fost probabil îndepărtaţi de metoda impresionistă a notaţiilor lui Căianu. 

În 2007, ansamblul de muzică veche XVIII-21 Le Baroque Nomade, condus de dirijorul şi flautistul Jean-Cristophe Frisch, a ajuns la această culegere românească prin intermediul interesului pentru ceea ce se numeşte world music, o îmbinare creativă a unor practici muzicale diverse, europene şi extraeuropene. Ei au regăsit în muzica transcrisă aici ceva din sonurile orientale pe care le-au căutat pentru spectacole anterioare, alături de diversitatea muzicală europeană a secolelor XVII-XVIII. De la Istanbul au ajuns astfel la noi, unde au simţit pe viu reminiscenţele tari ale interpretării folclorice din satele româneşti. Asta i-a convins să realizeze anul trecut, cu ajutorul etnomuzicologilor români, un spectacol total, precum cel originar, care aduce iarăşi alături muzica, dansul şi teatrul. În 2008, spectacolul a ajuns deja pe scenele din Cluj, Sibiu, Bucureşti şi Iaşi, iar în curând va ajunge în oraşe din Franţa. „Specializarea” barocă a ansamblului, dramatismul, afectivitatea şi flexibilitatea muzicii secolului al XVII-lea au fost hotărâtoare pentru atracţia grupului condus de Frisch pentru cântecele din Codex. Pasajele peste care sărea Căianu, fiindu-i extrem de familiare, printre care şi cuvintele care însoţeau partitura muzicală, au fost completate de către Jean-Cristophe Frisch şi colaboratorii săi, prin apelul la alte surse documentare ale epocii în care a trăit organistul transilvănean. La reuşita acestui proiect muzical a constribuit, cred, foarte mult, mozaicul identitar al membrilor ansamblului: francezi, români, maghiari, suedezi, orientali, aflat într-o originală armonie cu mozaicul muzicii baroce.

Spectacolul, organizat de Centrul Cultural Francez din Iaşi, s-a desfăşurat pe scena Filarmonicii din Iaşi, pe 18 octombrie 2008, după ce cu două zile înainte ansamblul Le Baroque Nomade umpluse sala Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti şi s-a constituit implicit ca un experiment restitutio; publicul românesc reprimea un fragment socotit pierdut al culturii sale vechi. Cel puţin acesta a fost explicaţia simplă a familiarităţii noastre cu muzica interpretată aici. Diversele bucăţi muzicale alese din Codex Caioni au fost montate pe scenă sub auspiciile folclorice ale unei nunţi transilvănene, cu toate momentele acestui rit de trecere. Nu lipseşte, bineînţeles, saltul peste secole şi dincolo de sonorităţile tradiţionale, căci muzicienii care au performat la Iaşi cred în fraternitatea esenţială dintre cult şi popular. Căianu însuşi este asemănat de autorii spectacolului cu un totem săltăreţ, un iepure arhetipal care aleargă între datoriile clerului şi pasiunea pentru lumea ţăranului, încât simbolul reprezentaţiei devine un celebru Lepus din gravura lui Dürer (aşezat şi pe coperta CD-ului cu muzica spectacolului, dar arătat şi publicului în debutul performării). Pe scenă, impresionează cu adevărat alternanţa aceasta continuă, între sonurile clasice şi „sarabanda” dansurilor folclorice, modul neşateptat în care imnul sacru este întrerupt de percuţia orientală, introvertirea religioasă se pierde în exaltarea aproape eretică a sărbătorii nupţiale, pentru că ceremonialul clasic-folcloric impune declanşarea unei bucurii exprimate deopotrivă prin cântec şi dans. „Barocul” muzicii populare româneşti, ceva din „pasiunile” profane ale trăirii în mediul tradiţional, din „fugile” sârbei şi ale ceardaşului sunt transpuse cu profesionalism şi pasiune de către muzicienii ansamblului. În plus, interpretarea sopranei franceze, alături de cea a baritonului român lasă să se simtă emoţia şi dramatismul cântecului cu nuanţe sacre, venit de la celebri compozitori de gen din barocul italian. Dansatorii de origine maghiară demonstrează că ştiu să facă trecerea de la eleganţa dansurilor din societatea nobiliară a Transilvaniei secolului al XVII-lea la vivacitatea folclorului coregrafic.

Codul vizual şi cel auditiv este completat de decorul minimalist dar sugestiv al spectacolului, de simbolistica străveche a purităţii sacre a albului depăşit în registrul ritului nupţial de bucuria roşului. La fel, povestea spusă de cei doi dansatori prin mişcare este dublată de evoluţia firească, în ordinea tradiţiei, a costumelor. Din păcate, atmosfera folclorică a nunţii transilvănene datorează mult influenţei maghiare, considerată probabil precumpănitoare în epoca şi în regiunea lui Căianu. Sau poate vinovată de inconştienta şi frecventa mistificare este ediţia princeps a codicelui, publicată la Budapesta. Salvează însă situaţia ritmul inconfundabil al muzicii folclorice româneşti şi chiar al dansului interpretat în clasicele veşminte maghiare. Aceeaşi confuzie dintre naţionalitatea interpreţilor şi colportorilor şi originea tradiţiilor muzicale pare a se produce în mentalitatea celor care pun muzicii  noastre populare eticheta de „muzică ţigănească” din cauza iureşului interpretativ al tarafului şi a nuanţei exotice a cântecelor. Dacă spectacolul este performat pe scenele româneşti de către ansamblul Le Baroque Nomade sub efigia tradiţiei populare româneşti, în Franţa acesta va purta caracterizarea de „nuntă ţigănească în Transilvania”, după cum este anunţat pe site-uri culturale franceze.

Codicele românului Căianu, aşa cum este el receptat de către interpreţii veniţi din mai multe colţuri ale Europei, a devenit un spaţiu suspendat între secole al diversităţii create organic, al improvizaţiei şi al depăşirii elitismului muzicii savante. Barocul folcloric, deşi un construct teoretic forţat, îmbogăţeşte în practică ambii poli în fine regăsiţi: tradiţia oferă vitalitate şi suport colectiv artei culte, iar spiritul cultivat redă unei antologii seculare rostul public şi rafinamentul expresiv.

 
CyrilleGerstenhaber, soprană
Adriana Epstein, mezzo-soprană
Sébastien Obrecht, tenor
Ion Dimieru, bariton
Mihail Ghiga, vioară
Kovàcs Làszlo, vioară
Adorjàn Csaba, violă şi braci
Lazar Zsombor, violoncel şi braci
Jean-Christophe Frisch, dirijor şi flaut traversier
Emmanuelle Guigues, viola da gamba, kamancha
Rémi Cassaigne, teorbă şi chitară
Jean-Luc Ho, clavecin şi orgă
Pierre Rigopoulos, davul, zarb, linguri de lemn
Virag Imola şi Virag Endre, dansatori

Dimineata la castel

1 - Lepus intra sata quiescit
2 - Kovacs Nota Smidt Curranta
3 - Audite Sancti
4 - Ötödik Tancz hatodon, Apor Lazar Tancza, Paikos Tancz,
La biserică
5 - Judea et Jerusalem
6 – O, Anima mea suspira, Johannes Caioni
7 - Misericordias, Duo vioneli
8 - Salve Regina
9 - Csardas, tradiţie din Mesösègi
Spectacol pentru miri
10 - Iratus sum
11 - Dialogus
12 - Csardas, tradiţie din Satu Mare
Banchet
13 – O, quales Flores
14 - Sarabanda Gesneri
15 - Sarabanda 2 Violinis
16 - Lupul Vaidane Eneke
17 - Ricercare del secondo tuono, Luzzasco Luzzaschi, în Il Transilvano
18 - Pargamasca, Codex Vietoris / Marco Ucellini

Site-ul Codex Caioni interpretat de XVIII-21 Le Baroque Nomade:

http://www.lebaroquenomade.com/site/caioni1.htm

http://www.youtube.com/watch?v=eU2cDMB6alo

http://www.youtube.com/watch?v=Qq6D5rh7yOw