We have to begin with the after

Cine ajunge curând, dar nu neapărat în câteva zile, putem aştepta până în septembrie viitor, la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, este rugat să tragă o fugă şi la restaurantul din spatele instituţiei, rugat cu insistenţă, mai ales dacă este o zi ploioasă, friguroasă, cu reale şanse de a fi asemănătoare cu cea englezească. O dată ajuns acolo, va pofti, probabil, să intre în restaurantul de la subsol. Să-şi pună pofta în cui. Îi vom spune încă de pe acum că va fi rugat să nu comenteze prea mult şi să urmeze sfatul chelnerului. Dumnealui, sfătos din fire, nu se va lăsa înduplecat nici la vederea unor domniţe mai simandicoase, îmbrăcate neinspirat în rochii sau fuste (după preferinţă) de toamnă, mai lungi sau mai scurte (la fel, după preferinţă), nici de rugăminţile unor domni înalţi, respectabili şi de-ai casei, vorba ceea, intelectuali şi spirite acerbe în cultura românească. Cui îi pasă, în faţa poftelor pantagruelice sau doar parpangelice, suntem obligaţi să acceptăm terasa, fiindcă cel mai apropiat restaurant este departe, în Piaţa Romană, probabil o pizzerie, iar după un asemenea eveniment nu putem accepta o pizza. Strângem din dinţi, domniţele, domnii îşi cer scuze continuu şi încearcă să vadă partea bună a lucrurilor, ca de fiecare dată, şi, cu bluzele, sacourile, şalurile strânse cât mai bine în jurul trupului, ne îndreptăm spre… terasă.

Dumnealui, chelnerul, sfătos, în continuare, ne numără repede şi ne pofteşte să luăm loc. Dezorientaţi, domni şi domniţe, neexperimentaţi în ale vieţii, doar în ale literaturii, şi nici acolo toţi dintre noi, ne uităm descurajaţi împrejur, invocând ajutor divin şi o sursă de încălzire. Dumnealui, chelnerul, cu carneţelul pregătit, nerăbdător, ne pofteşte iar, realizând pesemne că suntem novici, ne indică cu mişcări repezi două mese şi ne ordonă să stăm. Noi, domni şi domniţe, ne îndreptăm obedienţi spre locul indicat, dumnealui ne uneşte mesele, căci suntem zece la număr, noi ne uităm buimaci în jurul nostru după scaune, cerem voie să tragem câteva de la alte mese, ni se permite, ne aşezăm repede, căci dumnealui şi-a reluat postura de aşteptare. Noi ne uităm unii la alţii – oare ce aşteaptă? – dar ne-o ia înainte şi ne întreabă bărbăteşte, scrutându-ne cu privirea: „Da, ce doriţi?“ Noi tăcem, uimiţi. Dumnealui, la fel de uimit, repetă întrebarea; noi, încăpăţânaţi, nu răspundem, unii dintre noi pentru că nu ştim cu adevărat ce dorim, întrebarea este prea generală, ne-am putea întinde la nesfârşite discuţii despre existenţialism şi am ajunge, negreşit, la fatalism şi la alte –isme nenecesare. Dumnealui, parcă intuind capcana filosofică în care ne aruncase fără să îşi dea seama, reia: „Înainte de fripturică, pot să vă servesc bauturica“. Cum nici unul dintre noi nu percepe intonaţia ascendentă specifică unei interogaţii, deducem că dumnealui este o fire foarte hotărâtă şi nerăbdătoare să ne „servească“. Cu mic, cu mare, domnii şi domniţele ne gândim repede ce am dori, nume de băuturi diverse, nu neapărat exotice, se pronunţă în câteva secunde, iar dumnealui, ca un justiţiar teribil, ne pune pofta în cui: „Nu avem! Altceva!“ Numim şi altcevaul, dar îl găsim nemulţumit şi de noua comandă, până când lista se reduce considerabil. O domniţă neinspirată, în dorinţa de a-l scuti pe dumnealui să fie atât de negativist, cere un meniu. Dumnealui o priveşte mefient şi-i oferă răspunsul la care nu se aşteptase: „Nu e nevoie de meniu, vă spun eu ce avem“, şi începe să recite, ca pe un poem patriotic, nu prea lung, e adevărat, lista de băuturi/lichide din rezerva restaurantului, dar domniţa, firavă de felul ei, se pierde în faţa enumerărilor şi cere haotic ceea ce crede că se găseşte în orice loc respectabil: „O apă plată, vă rog!“ „Pai de ce nu sunteţi atentă!?“, este apostrofată imediat, „Nu v-am spus că nu avem?“ Domniţa îşi cere scuze.

Când domnii şi domniţele cred că au scapat, dumnealui se întoarce cu mult mai hotărât cu „băuturica“ şi carneţelul pregătit pentru comanda de „mâncărică“. Aceeaşi domniţă neinspirată cere acelaşi meniu, dumnealui i-o retează în acelaşi fel: „Nu v-am spus că nu e nevoie de meniu, avem doar fripturică de vită şi de puişor, şi cartofiori natur sau prăjiţi pentru garnitură, şi sălăţică“. În sfârşit, domniţa înţelege.

Şi până când domniile voastre vă veţi hotărî să faceţi o vizită mai-sus-numitului loc cultural, vă spunem noi că lansarea cea mai picantă a anului deja a avut loc, eveniment ce a prilejuit şi întâlnirea de neuitat cu Dumnealui.

Prin urmare, pe 18 septembrie a.c., Muzeul Literaturii din Bucureşti a găzduit lansarea cărţii Darurile zeiţei Amaterasu, scrisă la patru mâini de Roxana Ghiţă şi Cătălin Ghiţă (Ed. Institutul European, 2008, cuvânt înainte de Alexandru Călinescu).

Darurile zeiţei Amaterasu, o carte despre Japonia, aşa cum a fost văzută de cei doi eseişti, pe parcursul celor trei ani petrecuţi pe meleagurile nipone, a fost prezentată cu real entuziasm şi plăcere de Simona Sora şi Paul Cernat, în faţa unui public restrâns, dar curios. Cei doi critici au elogiat cartea (căreia i-au dedicat recenzii în revistele culturale bucureştene) pe care au considerat-o „specială, exotică şi foarte bună“ (Paul Cernat). Eseurile din Darurile zeiţei Amaterasu nuanţează, în doze bine proporţionate, în cele trei părţi majore ale cărţii, „Sabia“, „Giuvaerul“ şi „Oglinda“, melanjul dintre etic, erotic şi estetic în spaţiul îndepărtat al Japoniei.

În deschidere, Simona Sora a punctat structura tripartită a cărţii Darurile zeiţei Amaterasu, „carte de şedere în Japonia“, susţinând importanţa fiecărei părţi pentru prezentarea, conturarea şi definirea spaţiului nipon, în nefirescul lui pentru occidental. Eseista a evidenţiat consistenţa primei secţiuni a cărţii, „Sabia“, ce se axează pe latura etică a poporului japonez, temă inedită pentru un scriitor „care vine din România, unde etica este o poveste“, accesibilitatea cărţii la nivel de limbaj, dar şi subtilitatea cu care sunt reunite subiectele variate ale eseurilor.

Paul Cernat a catalogat Darurile zeiţei Amaterasu drept „o carte totală“, ce este, deopotrivă, studiu de mentalităţi, eseu, proză, poem în proză, găsind că cele două voci naratoriale „se completează de minune“, întrucât „vocea analitică, detaşată a lui Cătălin Ghiţă rezonează foarte bine cu vocea artistică şi implicată afectiv a Roxanei Ghiţă“. Criticul a evidenţiat „diversitatea deconcertantă şi captivantă“ din această carte care oferă „deschideri delicioase“ spre gastronomia, literatura, metafizica şi cultura niponă.

După cuvintele introductive ale celor doi critici, Roxana Ghiţă şi Cătălin Ghiţă au răspuns cu deosebit umor şi deschidere întrebărilor din audienţă despre experienţa spaţiului neconvenţional al Japoniei. Întrebările cele mai diverse (ce îi amuză pe japonezi, cultura bancului la japonezi, căsătoria, budoarul şi iubirea în spaţiul nipon, activităţile din atât de puţinul timpul liber) au primit răspuns şi exemplificări, completând astfel universul deja prezentat în carte.

Bineînţeles, nici imaginea deloc cuminte de pe coperta cărţii (semnată Roxana Ghiţă) nu a trecut neobservată. Autorii au explicat alegerea precizand că imaginea trimite la o veche constantă a imaginarului nipon, anume „fata tânără malefică“, frumuseţea care produce frică sau „copilul pervers şi înspăimântător“.

Lansarea a fost dublată de o expoziţie de fotografie a Roxanei Ghiţă, care a şi ilustrat cartea cu imagini dintr-o Japonie surprinsă pe cât de exotic, pe atât de personal şi de neuitat.