Nici nu se uscase bine cerneala pe decizia juriului suedez, că şi săriră Criticii Români (?!) în frunte cu unchieşul Manolides să susure dezamăgiţi (!) de opţiunea mediocrilor academicieni suedezi (v. şi articolul lui Cristian Teodorescu - un scriitor de mare forţă si talent, de altfel (sic!) - din Cotidianul) pentru un scriitor mediocru francez. Mihăieş declara şi el, pe urmele magistrului, că acest Le Clezio de care n-a auzit nimeni (dintr-un alt articol aflu ca nici măcar Dan Sociu!!!) este „un Al Gore al literaturii“, adicătelea un ecologist şi nimic mai mult. Nu ştiu în ce limbă şi în ce sens (poate de la dreapta la stânga, în limba arabă!) l-au citit aceşti distinşi domni pe Le Clezio, un autor de cam 372 de ori mai important şi mai valoros decât Mirciulică Cărtărescu, pe care aceiaşi domni l-ar vota cu toate mâinile pentru un Nobel (noroc că nu se află în această postură ingrată). Faptul că unul dintre juraţi se pare că nu o citise pe Elfriede Jelinek deşi o votase, îmi aduce aminte de replica sclipitoare a aceluiaşi Manolides la emisiunea Eugeniei Vodă, acuzat, şi el, că nu prea citea cărţile despre care scria: treaba criticului este să scrie bine despre cărţi, nu să le citească... Tot cam astfel, am putea opina că treaba juriului Nobel este să dea premiul, nu să citească autorii. Şi paradoxul nu e chiar aşa de insondabil cum pare.

Personal, nu ştiam exact dacă Le Clezio mai trăieşte (mi se părea născut ceva mai de mult), şi asta din două motive simple: primul, pentru ca a debutat foarte devreme - la 23 de ani pentru un romancier e ceva - şi s-a impus la fel de repede (premiul Renaudot pentru chiar romanul de debut), publicând cam o carte pe an, iar în România s-a tradus destul de demult. În plus, este un autor retras, care nu ia parte la disputele revuistice pariziene (nici nu prea stă prin Franţa, de altfel) şi este foarte departe de ceea ce poate fi considerat un monden, cu atât mai puţin un amator de scandal. Nu prea are nici crudităţi gen Bruckner, nici sexualitate afişată cu insistenţă, ca zecile de scriitoraşi traduşi pe la editura Trei şi altele, nici nu intră în moda tinerilor pseudo-furioşi şi poate de aceea pare din altă lume. Cu aprox. 40 de cărţi la 68 de ani, dintre care 90% la insignifianta editură Gallimard – sau poate a avut pile?! că amanta directorului nu putea fi din raţiuni de heterosexualitate - cu peste 15 titluri traduse în fiecare din cele mai importante limbi de circulaţie - engleză, germană, spaniolă, dar şi suedeză - nu mi se pare că Le Clezio e un autor de ignorat. Oare sunt chiar nebuni sau imbecili domnii de la Gallimard să publice un autor reşapat sau expirat - cum crede Mihăieş - timp de 40 de ani încontinuu?! Chiar anul acesta, cu câteva zile înainte de acordarea premiului i-a apărut o carte nouă, tot la amintita editură pariziană care, ce e drept, nu e încă Humanitas. Ceea ce e şi mai haios în toată afacerea este suficienţa şi gravitatea docentă cu care nişte indivizi care nu contează decât în vreo trei imobile bucureştene pot lansa asemenea aberaţii despre un scriitor pe care fie l-au citit fragmentar acum 30 de ani, fie l-au răsfoit în mare grabă în prima oră de după anunţul Nobelului şi, văzând pe Wikipedia cum că omul tratează şi probleme ecologice - gata! pac la razboiu’! am găsit rezonul.

Le Clezio nu este unul dintre autorii mei preferaţi. I-am citit două cărţi şi mi s-a părut în regulă. Nu este genial, nu este Borges, dar cine este azi Borges?! Nici măcar Pamuk sau Oz, să fim serioşi... Şi pe lângă lista de calamităţi premiate de suedezi - pur politic - de la Dario Fo, Imre Kertesz sau acel chinez pe care nici acum nu ştiu să îl scriu şi nu mă mai obosesc sa îi caut numele şi chiar Doris Lessing, alegerea lui Le Clezio este măcar una decentă. Fie că ne place sau nu, fie că l-am fi preferat pe Amos Oz sau pe Roth (în ceea ce îl priveşte pe Llosa, încă mai are cineva iluzia că va lua vreodată acest premiu?!), trebuie recunoscut că Le Clezio este un autor important, iar francezii, spre deosebire de polonezi, austrieci sau unguri, care s-au arătat absolut sideraţi de alegerea Academiei suedeze, au întâmpinat acest Nobel ca pe ceva absolut firesc, ca pe o re-confirmare a valorii scriitorului în cauză, cu toate că şi ei ar fi putut cârcoti în favoarea lui Michel Tournier, care, şi el, se pare că nu va apuca să mai ia acest premiu.

Dincolo de opţiunile suedeze - ale mele sunt de multe ori altele şi am şi scris despre asta acum câţiva ani -, am ajuns la concluzia că trebuie să ne obişnuim cu un anumit profil pe care îl cere acest premiu, care, pe lângă talent şi o oarecare vizibilitate, cere şi angajare socială, politică, umani(tari)stă. Iar pentru cine nu e de acord cu acest criteriu, există zeci de premii foarte prestigioase care se acorda (exclusiv?!) pe criterii estetice şi pe care le cunoaşte toata lumea. De ce atâta încrâncenare pentru acest Nobel?! În orice caz, privind la atitudinea criticilor români cred că îmi dau seama de ce creaţiile lor, scriitorii români, impuşi, plebiscitaţi şi îmbrânciţi înainte de protectorii lor nu au nicio şansă la vreun premiu european important, cu atât mai puţin la Nobelul mult râvnit.