A plouat mult. Pentru că plouă de când lumea, poate. Sunt ploi şi ploi, unele agasante, altele banale şi, uneori, ploi speciale. Atât ne amintim, niciodată de prima ploaie, după cum niciodată nu putem şti care va fi ultima. El n-a adus nori niciodată, nici tunete, nici vânt. Dar norii au venit când a plecat, probabil pentru ca ploaia lor măruntă şi perfect verticală să acopere zgomotul ultimilor săi paşi în depărtare.

Odată cu el am tăcut şi noi. Cerule, câtă linişte se pogorâse împrejur, ne auzeam unii altora gândurile, emoţiile şi tristeţea! „Nimic nu s-a-ntâmplat, de fapt, a mai căzut cortina unei stagiuni, dar se va ridica din nou“, „l-am auzit ieri la televizor“, „off, Doamne, nu-i adevărat“, „se-ntoarce el cu primul răsărit, fiţi fără grijă“, „e tânăr, doamnă, neschimbat, e cavalerul neconvenţional dintotdeauna“, „asta a fost tot?“, „ştii, recita un text haios, se termina cu «bună seara!»“. Acelaşi „bună seara“ rostit pe multe scene, la fel de elegant ca nu mai puţin cunoscutele „salut“ şi „bine v-am găsit“. Aceeaşi voce inconfundabilă.

La începutul toamnei voi reveni pe aleea Ginei şi a lui Amza, în urma primelor frunze ruginii, să las o piatră şi pentru sufletul lui Florian Moţu Pittiş – ab immo pectore, abi in pace!