Am aflat vestea dispariţiei lui Adrian Pintea prin grija unui pacient. Am tăcut. Mi-au revenit brusc în minte câteva din personajele cărora le-a dat viaţă, pe scenă şi în film – Ahile, Romeo, Eminescu, Hamlet – şi n-am putut omite recurenţa tragică a lipsei de opţiune. Se-ntâmplă, uneori, ca destinul să dispună de unul singur şi asta cred că impresionează, intrigă şi doare cel mai mult.

Un om a ajuns la capăt de drum. Moartea în sine este numai un punct, prin urmare nu se comentează. Însă odată pus acest punct, începe de fapt povestea lui Adrian Pintea, actorul, regizorul, scriitorul, profesorul, colegul, prietenul, în cuvintele celor pe care i-a atins într-un fel sau altul. Pentru că, din 8 iunie, înregistrările audio şi video, imaginile, cărţile au devenit brusc insuficiente, nu pot recompune singure o figură atât de complexă. Pentru că, din 8 iunie, ochii răscolitori ai haiducului Iancu ne privesc de dincolo de ecran, dintre nemuritorii scenei; sufletul vrăjitor al eternului îndrăgostit veronez sau tragedia visceralizată a prinţului danez au rămas distante ca două păreri. Pentru că, din 8 iunie, toate personajele sale, înregistrările, imaginile au pierdut şi ele, asemeni multora dintre noi, atingerea reală a lui Adrian Pintea.

În zilele imediat următoare dispariţiei sale, s-a vorbit mult, s-a scris mult, poate mai mult decât în orice alt moment al vieţii. Ciudată şi în acelaşi timp firească această situaţie: cele mai multe aplauze şi recenzii sunt întotdeauna rezervate cortinei finale. Un alt paradox, destul de amar, este că se găsesc întotdeauna judecători pentru greşelile altora, reale sau presupuse, ca şi cum acestea ar mai avea vreo importanţă, oricât de mică, la final de drum. S-au găsit destui să pună în discuţie aspecte personale ale vieţii lui Adrian Pintea, urmărind firul aporiei circulare trăim mult, puţin sau doar atât cât trebuie? Vreau să răspund acestor taine fără noimă printr-o sinteză malherbian-shakespeariană: Il a vécu ce que vivent tous les hommes – l’espace d’un rêve.