De 25 de ori, cele mai reuşite obiecte de ceramică tradiţională s-au întâlnit la Iaşi, într-un magistral de forme şi culori, supravieţuind cu mare har de-a lungul secolelor de civilizaţie patriarhală, încă de când plafonul caselor ţărăneşti sau parii gardurilor erau împodobiţi de serii uzuale de oale, ulcele şi străchini.  De atunci şi până azi, când le culegem cu sperată precizie de colecţionari de pe tarabele şi rogojinile olarilor din toată ţara, aceste obiecte nu şi-au pierdut farmecul. Din contră, atenţia comercială a producătorilor, recondiţionată mereu de cerinţele cumpărătorilor, a dus la condimentarea spaţiilor ample sau miniaturale ale acestor vase cu efecte speciale ce ţin mai ales de sfera cromaticii. Estetizarea făcută din instinctul imaginaţiei arhaice este nevoită să se împace, pe aceiaşi pereţi de argilă, cu estetismele la modă. Formele tradiţionale, răvăşite sau încorsetate de tendinţele contorsionante, restructurante ale modernismului târziu, rezistă încă.

O trecere grăbită a ochiului printre obiectele de ceramică poate fi uneori de ajuns pentru a înţelege munca meşteşugarilor, diferenţele importante de volum de muncă între lucrul migălit, eterogenitatea creaţiilor expuse, diferenţele de nuanţă şi mărime şi orice altă producţie serială, având drept laudă îngemănarea perfectă dintre unu şi multiplu.

Ornamentica vaselor expuse încalcă uneori regula discreţiei cromatice, alunecând în stringenţa tonurilor care atrag un anumit tip de public. Simţurile empirice şi culturale ale vizitatorului sunt subjugate, educate de un instinct colectiv, pătruns fără ştire în nomenclatorul nostru de esenţe ale spiritului, de culorile pe care le-am putea numi consacrate (roşu stins, alb-gălbui, verde-turcoaz, brun sobru sau maroniu scăldat de raze aurii, azuriu sau negru cenuşiu); de armonia circumvolutivă a farfuriilor de Horez, de broderia de inspiraţie vegetală sau avimorfă a ulcioarelor maramureşene, de culoarea caldă a argilei  tămâierniţelor din Braniştea – Galaţi, de alb-roşul „crâncegelor” sau untarelor de veche tradiţia a centrului Biniş, din Caraş-Severin, de onduleurile plasate vag pe vasele utilitare venite din vecinătate, din satele câmpiei moldoveneşti.

Legea discreţiei, a sublimării formelor şi nuanţelor ce şi-au cizelat excesele, de parcă ar fi fost alterate din cauza traseului milenar străbătut din momentul unei cosmogonice meşteşugiri, pentru că altfel nu ar fi putut să supravieţuiască, se manifestă în orice plan al artisticităţii tradiţionale. Cele trei mari periode ale ceramicii create pe teritoriul ţării noastre – epoca preistorică (Cucuteni, La Tène ş.a.), întâlnirea civilizaţiei greco-romane cu cea scito-dacică, în era noastră şi perioada medievală continuată până în mileniul III – convieţuiesc astăzi în standurile din parcul Iaşilor, străduindu-se cu instinctul ospeţiei tradiţionale şi cu experienţa secolelor de comerţ ceramic, să atragă atât colecţionari, cât şi cumpărători.

Cucuteni redivivus – Petru Maxim

Prin anii 1880, plugarii din satul Cucuteni, din judeţul Iaşi, observau cu neplăcere că pământul lor, în mod normal producător de vegetaţie, se încăpăţâna să scoată la iveală diverse obiecte din aceaşi materie primordială a locului, dar transfigurată în forme neobişnuite, vase mari sau statuete naiv antropomorfe, împodobite cu incizii sau spirale înlănţuite. Arheologii vremii, atât români cât şi străini, profund impresionaţi de prolificitatea neagricolă a acestui spaţiu, au realizat vaste cercetări care continuă şi astăzi. Complexul cultural Ariuşd (Braşov) – Cucuteni (Iaşi) - Tripolie (Ucraina) reuneşte într-o singură axă produsele „genialilor meşteri” eneolitici, aşa cum îi numeşte arheologul berlinez Hubert Schmidt, unul dintre cei mai serioşi cercetători ai solului cucutenian, venit aici pe la începutul secolului trecut.

Debutând dinainte de mijlocul mileniului IV î.e.n., în perioada finală a epocii pietrei şlefuite, cultura Cucuteni este consacrată, într-o accepţie reducţionistă, dar suficient de clară, prin tricromia roşu-brun – negru ciocolatiu – alb a benzilor motivistice de linii curbe, dar şi frânte. Decorul aproape barochizant al vaselor, urmare a horror vacui a insului primitiv, ne face să stăruim nu doar asupra dezvoltării imaginaţiei artistice sau a impresionantei acuităţi tehnice, cât stârneşte întrebări legate de funcţia pragmatică a dezlănţuirilor bine temperate ale geometrismului care se răsfrânge în a doua fază a culturii inclusiv asupra corpului omenesc. Specialiştii au discutat îndelung rostul magic al decorului; evoluţia de la specificul ctonian la cel uranian al cultelor primitive a fost integrată în exegeza motivelor cucuteniene, care ar putea fi simboluri solare incipiente, deşi acestea îşi capătă adevărata amplitudine în epoca bronzului, în mileniul II î.e.n.

Preferinţa sculptorilor primitivi pentru modelarea siluetei unei Venere cucuteniene, modelată cu aceleaşi incizii spiralate ca şi pe vasele de diferite mărimi sau statuetele abstracte minuscule, tip „vioară” (en violon), la care se adaugă vasele care amintesc vag aceeaşi siluetă femină, intens stilizată, ar demonstra existenţa unui cult al fertilităţii, închinat Marii Zeiţe.

Meşterul Petru Maxim, din Dorohoi – Botoşani, fost creator de porţelan în serie, inspirat de albumele de artă cucuteniană, realizează vase de formă caracteristică (amfore, vase bitronconice, cilindrice, înalte, piriforme cu torţi, vase-binoclu), farfurii plate, cupe, dar şi arătoase femei-„clepsidră”, construite din două triunghiuri unite la vârfuri, în nuanţele şi decorurile specifice.

Cocoşul oltenesc şi primatul tradiţiei – Eugen Pătru

Venit din îndepărtata regiune vâlceană, de sub muntele din apropierea Băilor Olăneşti, familia Pătru arborează cu discernământ originalitatea tradiţiei ceramicii pe care o produce. Ei împacă paradoxul necesar al stilului propriu cu acea creativitate provenită din matca neştiută a neamului lor de olari. Furându-i fiica şi meşteşugul socrului Dumitru Şchiopu, Euge Pătru consideră că nu diversitatea e cea care edifică marca unui meşter, ci, din contră, conştiinţa căii drepte, personale, nemlădiată de inspiraţia altor colegi sau a cerinţelor unui public avid mereu de noutăţi.

Vasele sale au specific peretele exterior acoperit în totalitate de angoba albă, pe care tresar fragede forme în verde crud, vegetal şi galben solar, nedespărţite tonuri naturale, de tradiţie medievală. Am apreciat bunul-simţ al combinaţiilor între natură şi geometrie, între crengile de brad vâlcean şi abstractele spirale sau triunghiuri; „şireagurile” deosebite de ale fraţilor hurezeni prin respiraţia armonioasă, la „gâtul” cănilor mici, unde prezenţa lor nu mai e asaltată de alte motive, sau pe ulcioarele înalte, în trupeşă concizie oltenească. Puritatea motivistică a acestor vase camuflează cu graţie munca deloc uşoară a aplicării locale a unui decor din humă cu smalţ, în condiţiile în care smalţul este un material aplicat pe suprafeţe largi, mai ales interioare, ale obiectelor şi necesită viteza mare de execuţie, timpul afectând aspectul coloidal al substanţei.

Familia Pătru lucrează şi fluierici zoomorfe, de genă preistorică, creând un bestiar miniatural de prezenţe consacrate în toate compartimentele culturii noastre populare (cocoş, capră, oaie, pupăză). Dar cocoşul, a cărui poveste etnografică domnul Pătru a binevoit să mi-o spună, este cel care tronează într-o mărime aproape naturală pe masa olarului, fiind descins de pe casele olteneşti, acolo unde îndeplinea o esenţială funcţie de avertisment – ca metonimie a stăpânului – paznic solar împotriva necunoscutului, a nopţii şi somnului. În urma pierderii rolului polivalent de pe acoperiş, unde probabil se întâlnea în zori cu sosia lui animată, cocoşul-erou a fost recalificat să fie puşculiţă, paznic financiar

Clauza epigonismului bine-gestionat – Doina Bledea

Maramureşul este un centru al simbiozei ceramicii aparţinând diferitelor civilizaţii: români, unguri, poloni, ruteni, saşi ş.a. Specificul formal şi cromatic al acestor neamuri de olari se asociază nu doar în acelaşi atelier sau stand de vânzare, ci chiar pe acelaşi vas.

Doina Bledea, descendentă a unui viţe de meşteri băimăreni, aspiră să motiveze alternanţa sofisticată, la o primă vedere profană,  a tonurilor şi motivelor. Familia sa produce cu mult profesionalism vase luxoase în sgrafitto şi albastru temperat de cobalt, tradiţional în Baia Mare, dar împrumutat probabil de la vecinii maghiari; superbe farfurii de Vama, ce îmbină tonuri bizantine: verde, roşu pătlăgea, maro şi galben; vase verde-brun, desprinse din Ţara Lăpuşului, dar şi olărie sobră, bleumarin, vitalizată de contururi albe sau cea maro deschis, spre solaritatea boabei de muştar, ornamentată cu „vegetaţia” specifică. La fel de impresionantă este flora şi fauna ce trăieşte pe aceste obiecte: „păsărea de Vama”, purtându-şi cu fală penajul răscolit pe toată suprafaţa farfuriei, soră bună cu „păunul” bizantin, intrat de mult în ornamentica românească, „bicefala de Bistriţa”, fantastică apariţie cu două capete aviforme, „lalelele de Lăpuş”, cu petale cărnoase, balaurul înaripat ş.a.

Însă, cu toată această bogăţie stăpânită de multe decenii în familiile Sitar şi Bledea, noutatea este văzută ca un complement necesar al tradiţiei. Doina Bledea încearcă să mă convingă, cu forţa unui meşter ce-şi cunoaşte foarte bine clienţii, de iminenţa unui curent post-tradiţionalist, care însă nu va mătura urmele vechi, care ştiu mecanismul intrinsec al supravieţuirii de la o epocă de noutăţi la alta de... noutăţi. În acest context, înclin să împărtăşesc, măcar în aceste trei zile sacre de unire a contrariilor şi aplanare a conflictelor inter-meşteşugăreşti, viziunea reformatoare.

O privire nevinovată spre masivele obiecte de împodobit casa şi grădina postmodernilor (cu lanţuri şi zăbrele pentru colţare, imitaţii de felinare chinezeşti sau lămpi aladineşti) îmi stârneşte uimirea: care o fi rolul patinei mimată printr-un simili-amestec de brun stins şi roşu-orange-galben aprins?

Epigoni ai „clasicilor”, dar şi dârzi responsabili cu permaneţa domeniului, olarii începutului de mileniu au moştenit nu doar verva decorativismului bizantin sau supleţea geometrismului antic, ci şi mecanismele subiacente ale păstrării, sub înveliş de pământ, a firului neîntrerupt cu tradiţia.