Teatrul National din Craiova:
"Frumoasa calatorie a ursilor panda
povestita de un saxofonist care avea o iubita la Frankfurt"
de Matei Visniec
Am vazut sambata, 12 octombrie, la teatru, o piesa despre care cred ca merita sa se scrie, si cine poate fi mai potrivit decat eu insami? O intrebare retorica, nu raspundeti…
Matei Visniec este un scriitor de factura mai ales realista, dar realism intr-un mod grotesc prin care incearca sa demaste uratenia si lipsa de naturalete a socialismului si a sistemului totalitar;
important este ca avea o idee, desi se expunea in fata unei lupte oarecum inumane, isi doreste eliberarea dintr-un sistem inchis in care se simtea legat la gura si indemnat sa vorbeasca. Cu fiecare piesa a sa, se indeparteaza tot mai mult de aceasta tendinta tinereasca de opunere, de lupta si de revolta impotriva cuiva sau a ceva: merge pe un cu totul alt drum, asta observandu-se si in Ursii panda… care este o piesa scrisa mai intai cu mintea si apoi cu simtirea. Incepe printr-o scena de un realism izbitor: un barbat se trezeste dimineata langa o femeie necunoscuta pe care dupa cate se pare o intalnise cu o seara inainte la o petrecere. Pana aici n-ar fi nici o problema; ei, abia de acum incep lucrurile sa se dezvolte: femeia adopta tot felul de valente, si de semnificatii pe parcursul piesei asa incat ajungi sa crezi ca nu mai poti intelege nimic nici macar din experienta proprie cotidianului..
Actorii, Valentin Mihali si Romanita Ionescu sunt foarte diferiti: el are multa experienta, pe cand ea este doar o incepatoare in ale teatrului; dialogul dintre cei doi se muleaza bine pe scriitura lui Visniec parandu-mi-se ca partea banala si normala a lucrurilor este mai potrivita pentru ei, pe cand substratul metafizic le cam scapa (mai ales dupa aducerea pasarilor invizibile in scena). Aerul nostalgic al piesei si de aducere aminte din alta viata este bine abordat, dar finalul piesei, in care se observa o unire intre constient si subconstient (anecdotic si imaginar) este nitel ignorat de parca s-ar incearca utilizarea aceleiasi tehnici interpretative pentru un text total diferit care este bucata a doua din piesa. Finalul tinde sa atinga un filon transcendental printr-o evolutie treptata si bine interiorizata a actorilor in cuplu, cat si prin optiunea regizorala (Mircea Cornisteanu) care vrea sa adopte o imagine mai subtila a textului: siluetele reflectate de o mare oglinda invaluita in crepuscul, insotita fiind de luminile neantului. Coerent si atragator in planul realist, modul de interpretare este cam subtirel in planul metaforic
Daca timpul este imprecizabil, tema fiind cel putin eterna, spatiu este structuralist: elementele de decor (Lia Dogaru) sunt reduse la minimum: un pat, un scaun, cateva sticle, o masuta; singura culoare este adusa de imbracamintea Ei care este purtata cu eleganta, dar si uneori cu stangacie. Este totusi frumoasa aceasta lipsa a barocului, cu proiectia saxofonistului pe cortina, prin jocurile de lumina, care devine un fel de leit-motiv al piesei dand o aura cumva boema si naturala, iar apropierea (necesara, zic eu, la o asemenea piesa) de public este implinita prin transpunerea in sala mica a treatrului (Sala "Marin Sorescu").
Clar este ca Teatrul din Craiova avea nevoie de o asemenea piesa in repertoriul sau care este destul de sarac in materie de piese misterioase-metafizice; acum sa speram ca aceasta intalnire cu un asemenea scriitor sa nu fie intr-adevar un eveniment… sau daca este, sa devina un eveniment "cotidian".
