În 1996, BBC a difuzat un material care atrăgea atenţia asupra coincidenţei numelor găsite într-un mormânt din Talpiyot, Ierusalim, cu anumite personaje biblice, şi avansa ipoteza conform căreia acesta ar fi aparţinut familiei lui Isus din Nazareth, personajul căruia îi sunt atribuite multe dintre dogmele canonului creştin. Pe 4 martie anul curent, postul Discovery [1] a difuzat un documentar mai mult decât interesant, purtând titlul The Lost Tomb of Jesus (Mormântul pierdut al lui Isus) [2], sub semnătura jurnalistului de investigaţie Simcha Iacobovici şi a regizorului James Cameron.

            Subiectul documentarului este reprezentat de redeschiderea unui dosar arheologic în legătură cu un mormânt vechi de aproximativ 2000 de ani, descoperit în martie 1980 în regiunea estică a cartierului  Talpiyot din Ierusalim. Acest demers înseamnă, de fapt, două lucruri: (1) reanalizarea unor date arheologice şi epigrafice, efectuată de către specialişti în domeniile respective şi (2) reinterpretarea acestor date cu ajutorul informaţiilor furnizate de unele tehnici moderne de analiză chimică, mineralogică, spectrofotometrică, electronomicroscopică şi genetică. În mod evident, demersul nu vizează personajul mitic Isus, ci personajul istoric, real. Deşi acesta nu este primul incident în care dovezile istorice nu concordă cu datele canonului creştin, este a mia oară când se încearcă decredibilizarea informaţiilor istorice prin interpuneri dogmatice.

 
Datele arheologice şi epigrafice

· Regiunea în care a fost descoperit mormântul se află la aproximativ cinci kilometri de zidurile Ierusalimului de acum 2000 de ani. Nu poate fi vorba despre un cimitir de lux, destinat familiilor cu dare de mână, întrucât într-o asemenea eventualitate, mormântul ar fi trebuit să se afle mult mai aproape de oraş. Numărul mormintelor de acest tip, descoperite în jurul Ierusalimului începând cu anii ´70 ai secolului trecut, se ridică la câteva sute. Conform articolului publicat de A. Kloner, unul dintre cei trei arheologi care au cercetat situl arheologic în 1980, mormântul se încadrează între anii 100 înaintea erei noastre şi 70 era noastră.

· Conform aceluiaşi articol menţionat anterior, mormântul este săpat grosier într-o stâncă de tip calcaros, în diferite etape. Aspectul interior este, prin urmare, simplu, grosier, nefinisat. În mod paradoxal, acest mormânt simplu prezintă o faţadă elaborată: intrarea are o încadratură înfundată deasupra căreia sunt reliefate două simboluri - un cerc şi un V inversat – care se regăsesc şi în interior, alături de alte câteva inscripţii, şi pe unele osuare iudeo-creştin timpurii descoperite la marginile vechiului Ierusalim. Simbolurile în cauză [3] constituie primul element neobişnuit al acestei descoperiri arheologice – lucru confirmat de Shimon Gibson, unul dintre cei trei arheologi care au cercetat mormântul în 1980.

· In situ, arheologii au găsit zece osuare din calcar moale (material comun pentru regiunea respectivă), unul dintre ele fiind fragmentat şi foarte probabil rătăcit prin depozitul Autorităţii Israeliene pentru Antichităţi. Cinci dintre osuare sunt gravate cu motive (câte două rozete şi chenare din brâuri în zigzag), ale căror finisaje conţin multe imperfecţiuni; restul osuarelor sunt simple. Decoraţiunile sunt comune perioadei din care provin şi, comparativ cu alte osuare, tehnica de execuţie este mult inferioară, ceea ce înseamnă că nu au aparţinut unei familii de oameni bogaţi.

· Şase din cele zece osuare poartă inscripţii, care au fost descifrate şi catalogate la vremea respectivă de către L.Y. Rahmani, un renumit epigrafist israelian, în Catalogul osuarelor evreieşti (1994, sub egida Autorităţii Israeliene pentru Antichităţi). Realizatorii documentarului au apelat şi la renumitul epigrafist F.M. Cross, profesor emerit al Universtităţii Harvard, a cărui variantă concordă cu cea oferită de Rahmani. Prin urmare, se pot afirma cu certitudine următoarele:

1. Pe osuarul cu numărul 80/500 se află singura inscripţie în limba greacă, Μαριαμήνου (ή) Μάρα [Mariamenou (e) Mara], care se traduce Maria cea mică/tânără, (zisă şi) Mara. În aramaică, mara este femininul cuvântului mar, care înseamnă stăpân sau învăţător, şi reprezintă un semn de distincţie şi respect. Primul dintre cele două nume este o variantă grecizată a evreiescului Miriam, foarte rar întâlnită. Aceasta constituie cea de a doua curiozitate a mormântului din Talpiyot, indicând că persoana în cauză cunoştea limba greacă, asemenea celor din anturajul intim. Conform Faptelor lui Filip, un text declarat eretic de către biserică şi distrus, a cărui copie a fost descoperită în 1974 de către F. Bovon, profesor al Universităţii Harvard, ascunsă într-o mănăstire din muntele Athos, Maria Magdalena, sora lui Filip, este descrisă elogios, în postura unui învăţător sau apostol sub numele Mariamene; alte scrieri, de asemenea considerate eretice, de exemplu Pistis Sophia,  susţin aceeaşi idee. Există numeroase consemnări istorice ale unor aşezări cu numele Magdala sau Migdal; aşezarea considerată prin tradiţie ca fiind locul de origine al Mariei Magdalena, este descrisă ca un important centru comercial cu o numeroasă populaţie vorbitoare de limba greacă.
2. Osuarul 80/501 prezintă inscripţia Yehuda bar Yeshua, care în aramaică înseamnă Iuda, fiul lui Isus. Deoarece în acele vremuri nu existau nume de familie, rolul acestuia în stabilirea identităţii unei persoane de sex masculin se făcea prin menţionarea numelui tatălui.
3. Pe osuarul 80/502 figurează numele Matya (id est Matei) scris în aramaică, nume frecvent întâlnit în genealogia maternă a lui Isus, conform canonului creştin.
4. Osuarul simplu cu numărul 80/503 poartă cea mai curioasă dintre inscripţii, Yeshua bar Yehosef (Isus, fiul lui Iosif), care pare să fi fost scrisă astfel încât primul nume să nu fie descrifrat cu uşurinţă.  Inscripţia este precedată de un X. Un astfel de însemn nu figurează pe nici un alt osuar sau perete al mormântului; mai mult, X-ul nu poate reprezenta semnătura pietrarului deoarece ar fi trebuit să figureze şi pe capacul osuarului; aşadar, se poate concluziona că a fost utilizat ca o indicaţie specială despre persoana ale cărei rămăşiţe erau depozitate acolo - aceasta reprezintă cea de a treia curiozitate. Trebuie menţionat că, deşi Isus şi Iosif sunt două nume relativ frecvent întâlnite în perioada de referinţă, descoperirile arheologice au scos la iveală numai cinci osuare cu inscripţia Isus (sau derivate), dintre care două cu Isus, fiul lui Iosif.
5. Cea de a patra curiozitate se referă la inscripţia Yose (Iose în română), figurată pe osuarul 80/504. Majoritatea epigrafiştilor consideră că ar fi vorba despre un diminutiv neobişnuit al numelui Yehosef (id est Iosif) – atât de neobişnuit încât acesta reprezintă primul înscris arheologic cu acest nume. În plus, conform sublinierii lui J.D. Tabor, şeful Catedrei de Studii Religioase a Universităţii din Carolina de Nord, diminutivul în cauză apare menţionat într-o singură sursă documentară din toate cele existente, şi anume în Noul Testament, ca aparţinând unuia dintre fraţii lui Isus (Matei 13:55; Marcu 6:3, 15:40).
6. Ultimul osuar inscripţionat (având numărul 80/505)  poartă numele Marya, scris în aramaică – ceea ce reprezintă o raritate, încă un element neobişnuit (al cincilea), deoarece Maria este varianta latinizată a aramaicului Miriam. Deşi născută Miriam, familia acestei persoane a ţinut să sublinieze că nu este vorba despre o Miriam oarecare (nume foarte frecvent în acele vremuri).

 
Elementele de noutate

 
Analiza statistică a datelor. Isus, Iosif, şi Miriam sunt nume obişnuite şi destul de frecvent întâlnite. Analiza computaţională efectuată de A. Feuerverger, profesor de matematică şi statistică la Universitatea din Toronto, indică un factor de probabilitate de 600 la 1 în favoarea ideii că mormântul din Talpiyot aparţine familiei lui Isus din Nazareth, figura cheie a creştinismului. Feuerverger a efectuat calculele bazându-se pe frecvenţa numelor de pe 1000 de osuare aflate în custodia Autorităţii Israeliene pentru Antichităţi, catalogate de Rahmani şi menţionate în articolul lui Kloner (A Tomb with Inscribed Ossuaries in East Talpiyot, Jerusalem, publicat în revista Atiquot, vol. 29/1996, pp.15). Câţiva specialişti în studii biblice (!) s-au repezit să demonteze baza calculelor lui Feuerverger; de fapt, singurul păcat al acestor calcule constă în faptul că sunt poate prea complicate.

Se poate recurge la o analiză statistică mult mai simplă însă, pornind de la frecvenţa numelor în epoca de referinţă, aşa cum rezultă din Lexiconul numelor evreieşti publicat de Tal Ilan, profesor la Universitatea din Berlin. Conform Lexiconului, acum 2000 de ani, 103 persoane din 2826 purtau numele Isus (sau derivate), ceea ce înseamnă o frecvenţă de 1/27,4; 231 de persoane din 2826 aveau numele Iosif (sau derivate), ceea ce înseamnă o frecvenţă de aproximativ 1/12,2; şi 80 de persoane din 2826 se numeau Miriam (sau derivate), ceea ce înseamnă o frecvenţă de 1/35,3. Probabilitatea simplă de a găsi în acelaşi mormânt un Isus, doi Iosifi şi două Marii este de 1 la [27,4 x 12,2 x 12,2 x 35,3 x 35,3], adică 1/5.081.824; aplicând o dublă corecţie acestei valori prin împărţire la 2826 şi la 4, se obţine un factor de probabilitate de 1/449,5 sau o frecvenţă de 0,22% a asocierii persoanelor cu numele menţionate. Cu alte cuvinte, probabilitatea descoperirii unui mormânt care conţine această asociere de nume este extrem de redusă, de 1 la 449,5 (0,22%). În sens invers, şansele ca mormântul din Talpiyot să NU fi aparţinut lui Isus Cristos, ci altei familii alcătuite dintr-un Isus, doi Iosifi şi două Marii sunt de numai 0,22%. Inutil a mai sublinia relevanţa statistică a unui procent atât de mic; utilizarea numelui Iose ca atare, despre care există doar trei menţiuni, toate în Noul Testament (anume Matei 13:55; Marcu 6:3, 15:40), înseamnă introducerea în ecuaţie a unei frecvenţe de 3/2826; în acest caz, factorul de probabilitate ar ajunge la 1/34.712 (0,0028%). După cum se poate remarca, aici este vorba despre un calcul matematic exact, prin urmare incriminata speculaţie publicitară anticreştină nici nu încape în discuţie.

Analiza ADN-ului mitocondrial prelevat din osuarele 80/500 şi 80/503 a infirmat existenţa vreunei legături materne între Isus şi Maria cea mică/tânără. Prin urmare, osuarul 80/500 nu i-a aparţinut lui Miriam, sora mai mică a lui Isus.

Analiza chimică a patinei. În 2002, A. Lemaire, un epigrafist francez, identifica într-o colecţie particulară, un osuar cu inscripţia Yaakov bar Yehosef a khui d’Yeshua – Iacob, fiul lui Iosif şi fratele lui Isus. Un astfel de text contituie un unicat – familia lui Iacob a ţinut să menţioneze legătura acestuia cu fratele său Isus. Acest tip de menţiune este nemaiîntâlnit în practica inscripţiilor funerare, ceea ce înseamnă că Isus trebuie să fi fost un personaj aparte. Conform analizei efectuate de Dr. C. Pellegrino împreună cu cercetătorii de la Suffolk County Crime Laboratory, statul american New York, amprenta chimică şi mineralogică a patinei osuarului lui Iacob şi amprenta patinei osuarelor descoperite în mormântul din Talpiyot sunt identice; între patina osuarului lui Iacob şi patinele martor prelevate de pe osuare descoperite în alte morminte există diferenţe mai mult decât semnificative. Prin urmare, se poate afirma că, mai mult ca sigur, osuarul lui Iacob provine din mormântul descoperit în Talpiyot.

Autorii filmului ajung la concluzia că acesta ar fi, de fapt, cel de-al zecelea osuar din Talpiyot. Cred că această posibilitate este destul de redusă, având în vedere că articolul lui A. Kloner descrie zece osuare, ceea ce înseamnă că arheologii au recuperat şi catalogat zece osuare în 1980, din care numai şase erau inscripţionate. Mi se pare mult mai plauzibil ca osuarul lui Iacob, al unsprezecelea, să fi dispărut din situl arheologic între momentul descoperirii mormântului şi sosirea echipei de arheologi la faţa locului.

Reacţii, obiecţii, contraargumente

Reacţiile nu s-au lăsat deloc aşteptate, de fapt au precedat difuzarea documentarului în cauză cu aproximativ o săptămână: o explozie de injurii emise pe un ton cel puţin isteroid, anturate de enormităţi sau „dovezi“ biblice, constituindu-se, per total, într-un exemplu clasic de antepronunţare. Ca de obicei, presa autohtonă nu s-a dezis de prostul obicei de a amesteca oalele şi de a recurge, deja în foarte bună tradiţie, la tertipuri ieftine de manipulare (evidente răstălmăciri, invenţii, prezentări ciuntite şi „argumente“ de ocazie, atacuri la persoană, teorii psihopatoide ale conspiraţiei cu uşoare tuşe antisemite etc). De exemplu [4], duduia C.O. de la ziarul Z, îi consideră pe oamenii de ştiinţă implicaţi în acest caz (profesori şi conducători ai unor institute academice renumite) o echipă de „specialişti anonimi“, probabil pentru simplul fapt că nu a auzit niciodată despre ei; în acelaşi material tendenţios, aflăm şi cine sunt „adevăraţii specialişti“ – uşor de ghicit: oamenii bisericii. O lectură atentă a acestor materiale şi a informaţiilor reale legate de documentarul în cauză permite două observaţii: (1) profesionalismul unor jurnalişti este hiperjalnic, lucru dedus cu uşurinţă din caracterul trunchiat şi de mult prea multe ori eronat al informaţiilor prezentate; (2) mai mult ca sigur, scopul scrierii respectivelor materiale nu a fost informarea exactă şi cât se poate de obiectivă a cititorilor, ci montarea unor spectacole de isterie personale şi gratuite.

            Grosul contraargumentelor formulate se referă la natura divină a lui Isus, la fantezista partenogeneză a acestuia şi la aberanta ridicare fizică la cer. Evident, baza biblică a acestor pseudoargumente nu are nici un fel de relevanţă istorică şi reală întrucât cele trei principii enunţate anterior sunt categoric fantasmagorice [5].

Şi mai stupefiantă a fost sugestia potrivit căreia Isus nu avea cum să fie înmormântat la Ierusalim, din moment ce era născut în Nazareth şi familia lui locuia acolo. Ţinând cont de clima excesiv de caldă a regiunii, tradiţia iudaică prevede înmormântarea rapidă a cadavrelor. După cum se ştie, Isus a murit la Ierusalim; distanţa în linie dreaptă de la Iersualim la Nazareth este de 105 kilometri, iar acum 2000 de ani ar fi fost parcursă în cel puţin o săptămână. Cred că este evident că Isus a fost mai mult ca sigur înmormântat la Ierusalim sau undeva în apropiere.

            Altă teorie mirobolantă susţine că, în cazul în care acesta ar fi fost cu adevărat mormântul lui Isus, atunci fariseii ar fi dat peste el în cele din urmă şi ar fi recurs chiar la profanarea cadavrului. În primul rând, fariseii şi membrii sinedriului de atunci nu se aflau în defensivă, nu erau siliţi să demonstreze nimic; anihilarea lui Isus le adusese liniştea pe care o căutau. În al doilea rând, fariseii şi membrii sinedriului de atunci erau oameni care ştiau carte, nu erau nici idioţi, nici naivi să creadă că un cadavru poate umbla şi zbura printre nori. Mai mult ca sigur însă, povestea învierii şi a ridicării fizice la cer este o adăugire târzie. Admiţând că mormântul lui Isus ar fi fost păzit de către soldaţi romani şi că, după trei zile, cadavrul ar fi ieşit sau ar fi fost furat de acolo, un astfel de incident nu ar fi scăpat neconsemnat în documentele cancelariei guvernatorului. Mai mult, din referinţele istorice ale primelor secole creştine, atribuite lui Iosephus şi Eusebius, se poate deduce că informaţiile neobişnuite despre puterile supranaturale ale lui Isus nu sunt altceva decât zvonuri („ceea ce se spune“).

            Am întâlnit şi câteva încercări patetice de minimalizare a tuturor scrierilor iudeo-creştine necanonice, etichetate astăzi ca simple basme. Dacă scrierile şi referinţele considerate eretice ar fi fost într-adevăr simple basme, atunci ura seculară a bisericii faţă de aceste documente, tradusă prin distrugerea lor sistematică şi pedeapsa capitală aplicată celor care le tăinuiau,  este imposibil de justificat.

            Un ultim aspect pe care ţin să-l amintesc se referă la sugestia tendenţioasă de apropiere a documentarului Mormântul pierdut al lui Isus de romanul Codul lui Da Vinci. În recenzia făcută respectivei cărţi [6], remarcam gestul criminal de îngropare în ficţiune a unor date reale, concrete, şi a unor teorii care au la bază munca multor specialişti din diverse domenii; efectul unui asemenea demers se reduce la decredibilizarea acestor date şi la etichetarea lor ca ficţiune. Reacţia Vaticanului la romanul lui Dan Brown a fost un spectacol continuu de scandaluri şi vociferări care a antrenat şi bisericilor creştine care, timp de doi ani şi mai bine, şi-au asumat comoda  postură de victimă. Deloc surprinzător, principalele surse de publicitate ale cărţii lui Dan Brown au fost site-urile, emisiunile şi publicaţiile creştin-religioase, iar vânzările sunt de cartea recordurilor: Codul lui Da Vinci este cea mai bine vândută carte a tuturor timpurilor. Dacă bisericile creştine ar fi fost într-adevăr lezate de Codul lui Da Vinci, ar fi ignorat subiectul, în ideea de a-l îngropa; în recenzia mea, afirmam că publicitatea şi postura de victimă atât de convenabile bisericilor creştine, în special Vaticanului, sugerează că „Sfântul Scaun“ nu a fost câtuşi de puţin străin de scrierea acestei cărţi. Şi uite că, trei ani mai târziu, Vaticanul vinde editurii Doubleday, cea care a publicat Codul lui Da Vinci, drepturile de autor pentru mai multe titluri, între care: Catechism of the Catholic Church; Jesus of Nazareth: From His Baptism to His Transfiguration, de Benedict XVI; Gift and Mystery, de Ioan Paul II şi Journal of a Soul, autobiografia lui Ioan XXIII. Revenind la Mormântul pierdut al lui Isus, reacţia oficială a Vaticanului la apariţia documentarului poate fi redusă la un categoric „no comment“ – subiectele care deranjează trebuie îngropate, iar ignorarea şi tăcerea sunt cele mai bune mijloace pentru atingerea acestui deziderat.

[1] http://dsc.discovery.com/convergence/tomb/tomb.html

[2] http://www.jesusfamilytomb.com/movie_overview.html

[3] Considerations on Two Early Christian  Symbols,

 http://www.egophobia.ro/14/english.html#5

[4] Afacerea anticreştină,

http://www.ziua.net/display.php?data=2007-02-27&id=216610&ziua=94eb9ea6b5b3f8324fa57b36e58c1d10

[5] Ultimum Testamentum, http://www.egophobia.ro/14/english.html#6

[6] Les cohones de Jesús, http://www.egophobia.ro/12/english.htm#9