Colocviul „Mircea Eliade: Destin şi Operă“, organizat de Facultatea de Litere din Iaşi în ultimele zile din luna de naştere a marelui savant a produs, în afara rememorării de către universitarii ieşeni a unor teme şi obsesii eliadeşti, o vizită a lui Sorin Alexandrescu. Cunoscutul exeget al lui Mircea Eliade a venit la Iaşi spre a pleda pentru unitatea destinului spiritual al istoricului religiilor, mizând pe o descindere accentuat subiectivă în tainele operei eliadeşti. Drept este că se uită cu mult fast exaltantul parcurs juvenil al eseistului şi se trece în platitudinea evidenţei cariera sa de hermeneut al spiritului în mişcare. Energia de început manifestată de Eliade în anii interbelici nu-şi află doar o prolifică aşezare în opera ştiinţifică, ci îşi păstrează poziţiile cucerite şi adevărurile spontane. Dar, pentru că voluptatea cititorilor se trezeşte mai ales în prezenţa literaturii sale indiene, iar a specialiştilor în lectura orientată a textelor de istorie şi filosofie a religiilor, pasionatul Eliade, cel care scria pentru un cititor „nonconformist“ şi „răbdător“ – aşa cum îl proiecta în „ghidul de lectură“ care introduce în Oceanografie – este mai puţin interogat de lectorii de după un secol. O „eternă reîntoarcere“ la Eliade ar fi poate o investiţie în marja de grandoare a spiritului românesc, camuflată astăzi în dihotomiile-i intens clasicizate.

Sorin Alexandrescu porneşte totuşi în pledoaria sa pe un drum la îndemână, aducând ca sprijin pentru lectura lui Eliade-omul observaţiile amicului întru spirit şi intelect, Mircea Vulcănescu, exprimate într-un articol din 1934. Acolo, profesorul Alexandrescu a găsit una dintre definiţiile posibile ale „spiritualităţii“, stimulativă pentru o exegeză a adevăratului Eliade, cel care, în afara carierei de lider al unui grup de tineri căutători ai „religiei“ autentice a spiritului, a existat el însuşi cu propriile revelaţii şi mistere. Astfel, pe lângă definirea preluată din context cultural german semanticii „spiritualităţii“ ca acţiune cultural-intelectuală, viaţă interioară şi spirituală, Sorin Alexandrescu crede de cuviinţă să insiste pe captarea semnelor unei vieţi lăuntrice dinamice, trăită pe „culmi ale disperării“. Însă Eliade însuşi accentua cu febră de adevărat orator participarea la „experienţe” care să pună în dificultate limitările fiinţei, atât în Itinerariu spiritual, cât şi în articolele de răspuns din cadrul polemicii tineri - bătrâni din jurul acestei „introducţii“ la „noua generaţie“. În plus, într-un articol special despre spiritualitate, din 1928, găsim bine reliefate temele acestui proteic domeniu al fiinţei care se năştea în mintea şi sufletele colegilor săi de drum, urmând ca în 1953, maturul să privească detaşat şi avizat urmele acelei căi comune, evaluându-şi propriile „căutări în metafizică“.

Sorin Alexandrescu a încercat să clarifice, în acest trist timp al vocilor politizării forţate a traseului marelui savant prin istorie, faptul că Eliade nu şi-a îndreptat simpatia spre extrema dreaptă, într-o perioadă mai puţin strălucită a existenţei sale, decât pentru a căuta şi acolo experienţa liberului arbitru şi a exacerbării unui anumit tip de spiritualitate. „Luciditatea tragică a lui Eliade“, cum o numeşte vorbitorul, devine urma vizibilă a acestui pact cu istoria spiritului şi nu cu spiritul istoriei. De aici, exegetul ne îndeamnă să-l citim pe autorul lui Maytrei „filosoficeşte“, să captăm valoarea non-hegeliană a unei personale „fenomenologii a spiritului“, care se desparte de niezscheianismul de suprafaţă, vizând mai ales un posibil accent de filosofie romantică germană. Eliade a fost nevoit să supravieţuiască intelectual în timpul circulaţiei unor sensuri difuze, neclarificate ale unui „Der Geist“ şi să opteze pentru o hermeneutică fără suport a conceptelor esenţiale. Acesta pare să fie şi motivaţia folosirii de către Mircea Vulcănescu a unor definiţii negative ale spiritualităţii, remarcă profesorul bucureştean, trecând în umbră energia conceptualizantă a liderului generaţiei care, asumându-şi să devină vocea grupului îşi ia misiunea de a îi sintetiza spiritul, ideologia, aspiraţiile; „să nu se creadă că bâlbâim cuvântul Spirit“, atenţionase Eliade în debutul Itinerariului spiritual din 1927. Suntem siguri că Eliade depăşise, cel puţin lăuntric, graniţele cunoaşterii apofatice a spiritului şi asta poate chiar înainte de experienţele revelatorii ale existenţei indiene. Eliade nu practică o teologie limitativă, supus unor cadre instituţionale, deşi nu devine tranşant în mod public cu respingerea vieţii clericale crepusculare din România acelor ani, aşa cum a fost profesorul său Nae Ionescu. Totuşi, tânărul cuprins de obsesia unei „religii“ care să subjuge până la esenţă, îşi delimitează bine apetenţa pentru eterna oscilaţie dintre „duh şi carne“, singura mântuitoare, pe care o găsise în clarobscurul suflet ortodox.

Dacă Sorin Alexandrescu l-a citit anterior pe Eliade prin destinul „dezrădăcinatului“ Ortega y Gasset şi a Jurnalului portughez, a profeţiilor eliadeşti care anticipă „teroarea istoriei“ ţării sale din anii 40, criticul ne propune acum o lectură prin prisma destinului ideologic şi „ochelarii“ lui Heidegger şi anume a  discursului acestuia din prejma războiului. Întrezărind „o ciudată legătură între cele două personalităţi“, românul şi germanul, Sorin Alexandrescu îşi exprimă implicit credinţa în beneficiile comparaţiilor izbăvitoare.

Nu credem însă că spiritul lui Eliade ne cere astfel explicarea unei reţete interioare, nu doar incomplete încă 11 ani de acum încolo – căci abia în 2018 o altă generaţie va avea acces la jurnalul său integral, din cauza (!) respectării drastice a clauzelor testamentare – ci am putea să sperăm, cu armele cvasi-raţionale ale optimsimului său dramatic, că un adevărat Eliade prin Eliade trebuie accesat dincolo de curente, poziţii şi istorii de drumuri spirituale. Sorin Alexandrescu însuşi lasă uneori să-i scape admiraţia pentru geniul prospectiv al lui Eliade, căci întrezăreşte în mozaicul vremurilor contemporane urmele exegetului de realităţi repetate. Cu toată actualitatea sa, pasionatul de mituri dacice a mizat profund pe un „profetism à rebours“, convins fiind de necesitatea întoarcerii privirii critice spre un „dincolo“ magic, vital, fertil, care era protoistoria noastră, a dezabuzaţilor de istoriile pe care le-am parcurs sau le-am suferit.

Eliade – tânărul dispreţuia trecutul personal, „focar de sentimentalism refulat, mină de umilinţe, vitrină de bibelouri şi păpuşi“ pentru că acesta era surclasat de „luciditate, pasiune, voinţă, rezerve nervoase pentru şocuri, sentimentul demnităţii şi dispoziţia je m’enfichismului“. Viitorul savant, călătorul în marile sisteme livreşti ale lumii viza concluzii simple ale vieţii de cărturar în aceleaşi Scrisori către un provincial din 1928: „După ani de bibliotecă, unii înnebunesc, alţii memorează catalogul, alţii înmagazinează maxime şi curiozităţi, iar alţii iau cunoştinţă de sine“. Îl ştim oare pe Eliade sau el pe noi ?!

Conferinţa lui Sorin Alexandrescu s-a încheiat cu sfaturi binevoitoare pentru moştenitorii exegezei eliadeşti, căci opera lui Eliade abundă în virtuale arhitecturi hermeneutice sau – am spune noi în spiritul şi litera marelui savant, dintr-un text intitulat Simple presupuneri din anii 30 – în „adevăruri necosmizate şi neierarhizate“; pentru că „fiecare dintre noi este un mic haos“.