sisif.ro | O muzică precum o zi de sâmbătă

E muzica pe care o asculţi într-o după-amiază molcomă de sâmbătă pe când, poate, îţi pregăteşti ceaiul sau mâncarea de pranz. E ideal să fie sâmbătă, pentru că e ziua propice pentru a abandona toate gândurile şi pentru a aşterne, în schimb, prezenţă în tot ce faci, inclusiv în a asculta muzica asta, ce trebuie auzită, adulmecată. Fără griji sau goluri existenţiale. Doar o zi şi o muzică pe care ştii că merită să le trăieşti, pentru că sunt simple şi esenţiale ca o zi de sâmbătă.

E sâmbătă deci, iar afară o ceaţă plină de sens. Înăuntru, bucătăria e caldă, cineva lângă tine trebăluieşte dansând jucăuş-frumos în timp ce pregăteşte masa, căci vocea ei –ce răzbate de la cd-playerul aşezat pe frigider- umple spaţiul cu o aşteptare, un dor, un zâmbet, o linişte, şi, auzind-o, e natural să începi să dansezi. Te poate purta aşa uşor departe, vocea ei, pe tărâmuri doar de ea cunoscute, invocate, adulate. Cesaria Evora. Despre vocea ei e vorba.

Restul e uşor de spus, te ajută şi decupajul din ziar, lipit pe faianţa din bucătărie: „Cesaria Evora, 16 octombrie, Bucureşti, Rogamar Tour. Pour les connaisseurs”. De aici nu mai trebuie decât să îţi aminteşti micile detalii: pe 16 octombrie deci Cesaria Evora a fost la Bucureşti, pentru un concert parte din Rogamar Tour. Sala arhiplină. Un grup destul de mare de nefericiţi stând în picioare, dar putându-se mişca în ritmul muzicii mult mai uşor decât cei de pe scaune. Şi câteva (aşa-zise) V.I.P.-uri, rânjind la camere, dar who`s looking now?

Apoi, remarca esenţială spusă naiv, în timp ce Cesaria cânta cânta cânta, de cineva din spatele meu: „Băi, da nici nu era nevoie să vin să o văd: uite-te şi tu, cântă exact ca pe cd!”. Iată: nevoia aproape inconştientă a publicului de concert pentru un machiaj muzical care să diferenţieze spectacolul de ceea ce asculţi pe produsul cumpărat, cd-ul. O notă mai sus, un cor de început poate, o coregrafie scenică minuţioasă, un dialog cu publicul, ceva. Cesaria Evora a intrat însă pe scenă, privirea orientată spre microfonul la care îşi ruga (faimoasele ei) picioare goale şi îmbătrânite să o ducă, şi a început imediat să cânte de cum a reuşit (deşi cu greu) să ajungă la el. Fără salutări de vreun fel, fără melodii stilizate, fără jocuri ezoterice cu membrii trupei, fără rugăminţi de acompaniament către sală.

copyright: Alexandru Cioconea

De altfel, pe tot parcursul concertului, nici nu s-a mai mişcat: nici un legănat de şold, nici o deplasare în consonanţă cu muzica. Înfiptă în podeaua scenei, cu microfonul aproape, cânta. Un simplu releu prin care curgea muzică de undeva dintr-un miez esenţial. Fizic, ai fi putut să o ignori total; îţi inchideai uşor ochii şi din corpu-i nu rămânea decât un mic punct strălucitor (purta o bluză cu paiete) emanând muzică, un punct ce treptat treptat devenea muzică. Poate de aici incapacitatea pentru stilizare. Aşa încât concertul în sine nu era esenţial, puteai să nu vii, să rămâi tot la cd, mai accesibil, asta dacă nu cumva erai curios să vezi "cum cântă pe scenă”.

copyright: Alexandru Cioconea

În fine, ca să liniştim curioşii: pauza pentru ţigară nu a lipsit. În plus, Cesaria a făcut totuşi şi două gesturi formale: şi-a prezentat scurt membrii trupei, şi a revenit pe scenă pentru un (singur) bis, la capătul unui tunel de timp contractat: deabea mă aşezasem la locul meu în sală, parcă, şi, deodată, se terminase.

copyright: Alexandru Cioconea

P.S. Dacă, muzical, concertul nu a fost prea diferit de melodiile de pe cd, totuşi a existat în el o sursă de inedit: saxofonistul delicios, un negru unduitor, vesel şi dionisiac pe care l-am fi luat acasă, să ne cânte vesel în seri ceţoase de toamnă.