Pe 12 octombrie anul curent, Academia Suedeză anunţa decernarea premiului Nobel pentru literatură scriitorului de origine turcă Orhan Pamuk. În măsura în care pot fi credibile, zvonurile de culise menţionau un număr destul de mare de autori arabi între nominalizări şi dădeau ca foarte posibilă alegerea unuia dintre ei. Emanciparea lumii arabe, adică trecerea de la o formă închistată, reflex-cutumiară de civilizaţie la o deschidere generoasă către alte experienţe culturale, este fără-ndoială de inspiraţie vestică, după cum sugerează şi denumirea de „Renaştere arabă“ dată fenomenului în cauză. Lăsând la o parte intenţiile generoase ale politicii culturale europene, prefer să cred că nominalizarea şi premierea lui Pamuk sunt pe drept meritate.

Întâmplător sau nu, scriitorul turc este o figură renascentistă, cu o perspectivă dublă asupra vieţii: lumea arabă clasică din Turcia anilor de după cel de-al doilea război mondial, pe de o parte, şi lumea vestică at its very best, pe de altă parte. Întâmplător sau nu, Orhan Pamuk este un scriitor obsedat de tranziţia între aceste două niveluri cultural-istorice: ideea de schimbare, experienţa marcantă a aculturaţiei, interculturalitatea ca devenire individuală şi, în fine, exerciţiul dublei perspective (altfel spus, dreptul fiecăruia de a compara, de a gândi, de a alege pentru sine). În Beyaz Kale (~ Castelul alb, 1985), romanul care i-a adus consacrarea mondială, linia narativă centrează experienţa a doi oameni provenind din medii radical diferite, un musulman şi un veneţian, care ajung să se privească şi compare faţă în faţă; cei doi descoperă că, în afara uneor inerente diferenţe cutumiare, sunt doi oameni care privesc, simt, înţeleg şi trăiesc în moduri incredibil de similare. Autorul pune în discuţie raportul dintre identitatea culturală a unui individ şi identitatea personală. Până la un punct, limitele dintre cele două identităţi sunt perfect superpozabile; mai departe însă, identitatea personală îşi exercită dreptul suzeran al devenirii, devenire care implică în mod automat schimburile interculturale, altfel zis modelarea identităţii culturale ca o condiţie esenţială a supravieţuirii.

Mai toate scrierile lui Pamuk se încadrează în acest registru psihologic: individ-devenire-interculturalitate. Sub aspectul datelor tehnice, autorul turc este fascinant: temele abordate şi imaginarul au acel parfum autentic oriental destul de popular în Europa încă din Evul Mediu, însă, tot ca o întâmplare, scriitura şi subterfugiile ideatice, construcţia personajelor şi cele mai multe dintre cheile imagistice sunt pur şi simplu occidentale (Kara Kitap, ~ Cartea neagră, 1990; Benim Adim Kırmızı, ~ Mă numesc Roşu, 2000; Kar, ~ Zăpada, 2002).

Dacă Veneţia a rămas în conştiinţa europenilor drept principala poartă culturală către orient, opera lui Orhan Pamuk reuşeşte un serviciu invers, adică deschiderea unei porţi culturale dinspre orient către occident – într-un exerciţiu renascentist de cea mai caracteristică şi meritorie inspiraţie europeană.