Cu acordul scriitorului şi traducătorului Dan Dănilă, publicăm rândurile de mai jos. No comment.

 Prin prezenta îmi anunţ demisia definitivă din Uniunea Scriitorilor din România, filiala din Sibiu, unde sunt înscris ca poet şi traducător. Sunt cetăţean român cu domiciliul în R.F. Germania din anul 1990.

Fac acest gest extrem pentru a atrage atenţia asupra felului în care cei acreditaţi (nu) înţeleg să-şi facă datoria elementară şi primordială de a reflecta, comenta şi propaga (şi) creaţiile unui coleg stabilit dincolo de graniţe. Nu vreau să ştiu cine decide şi nici după ce grile obscure se stabileşte politica editorială, ştiu doar că e ceva putred în Danemarca. Ultima mea carte, apărută recent la BrumaR Timişoara, deşi a fost trimisă la mai toate revistele literare din ţară şi separat unor critici, nu a fost menţionată cu nici un cuvânt, dar am mai publicat alte zece volume care au păţit cam la fel. Nu ştiu dacă aşa se obişnuieşte în lumea literară, dacă mai sunt şi alţi colegi în aceeaşi situaţie, fiindcă nimeni nu abordează cu plăcere subiectul. Înclin să cred că da, dar dacă sunt o mare excepţie, cu atât mai bine (sau mai rău!), dar eu unul m-am săturat ca volumele pe care le tipăresc pe cheltuiala mea şi pe care le trimit celor care ar trebui să fie interesaţi şi chiar recunoscători, să ajungă în coşurile de gunoi ale redacţiilor sau să fie ignorate sistematic.

Excepţiile se pot număra pe degetele de la o mână (de muncitor forestier) şi se rezumă de obicei la nişte simulacre de recenzii făcute pe bandă rulantă sau la simple menţionări de genul cărţi primite la redacţie... Cei care au scris mai normal au fost mai ales colegi tot din afară, ca şi subsemnatul, cărora le mulţumesc şi pe această cale.

Nu doresc să mai fac parte dintr-o asociaţie exclusivistă şi elitistă care este preocupată mai mult de intrigi politice sau bârfe mărunte decât de cărţi, ale cărei mecanisme de reacţie şi criterii valorice, vezi secţia de critică literară, sunt cel puţin ciudate sau tendenţioase, de promptitudine nici nu mai vorbesc. Din partea mea, domnii critici pot să doarmă mai departe, să-şi studieze ombilicul sau să-şi lustruiască propriile statui, de la caz la caz.

Nici măcar minunata limba română (de la care nu am demisionat şi nu voi demisiona, deşi stăpânesc şi alte graiuri), nu poate umple această prăpastie, acest deficit de comunicare de tip autist, această cecitate artificială şi impardonabilă.

Atrag atenţia asupra unui nou gen de exil cultural care se instalează lent în perioada post-ceauşistă, după căderea unor ziduri dar nu şi a unor reflexe şi mentalităţi de tip totalitar. Nu mă interesează nici un fel de reacţii la acestă demisie, iată că îmi voi permite să le ignor şi eu, fiindcă lecturile mele vor deveni extrem de selective de acum înainte.

Prea târziu, doamnelor şi domnilor!

Dan Dănilă