Născut pe 11 decembrie 1911 în Cairo, Naguib Mahfouz este un nume pe cât de mare, pe atât de controversat în lumea arabă. Cariera sa literară începe în anii ‛30 şi numără multe zeci de romane, nuvele, piese de teatru şi scenarii de film. Spirit de o elegantă luciditate, Mahfouz a scris dintr-o convingere morală autentică, majoritatea cărţilor sale având o adresabilitate largă, bucurându-se de succes pe continentul european: Aleea Midaq (1947), Începutul şi sfârşitul (1950), Hoţul şi câinii (1961), Miramar (1967), Crima (1973). În 1988, Academia Suedeză îi acorda cea mai înaltă distincţie literară europeană pentru aportul său deosebit la dezvoltarea romanului egiptean şi a literaturii arabe în general, şi, astfel, Mahfouz devine primul scriitor arab laureat al premiului Nobel.

Având în vedere susţinerea acordată preşedintelui Sadat şi tratatului de pace de la Camp David cu statul israelian, multe ţări arabe au considerat oportună interzicerea scrierilor lui Mahfouz. Copiii lui Gebelawi (1959), cea mai controversată dintre cărţile sale, a fost considerată o blasfemie şi, prin urmare, a fost interzisă; cu toate acestea, scrierea acestei cărţi a constituit primul impuls al unei emancipări necesare, urmat trei decenii mai târziu de apariţia Versetelor satanice ale lui Salman Rushdie. Rolul lui Mahfouz în modernizarea cinematografiei arabe este, de asemenea, incontestabil.

Supravieţuitor al unei tentative de asasinat din partea unor grupări islamice extremiste în 1994, romancierul egiptean a continuat să scrie, publicând ultima carte în 2004. S-a stins din viaţă pe 30 august 2006, în urma unei spitalizări îndelungate. Cavaler al modestiei şi al bunului simţ, Naguib Mahfouz rămâne una dintre figurile centrale ale Renaşterii arabe.