Nu este prima dată când scriu despre creaţiile lui Vasile Mureşan-Murivale, o altă ocazie s-a ivit anul trecut, când la galeriile HT003 şi ArTei  din Hanul cu Tei a fost vernisată o altă expoziţie interesantă, La mia Sixtina (cum o numeşte artistul), la fel de interesantă ca cea de acum, din 2006, găzduită până pe 29 august la Galeria Artis şi intitulată Trezor Afectiv (expoziţie foto-obiect).  Le menţionez pe amândouă pe de-o parte pentru că între ele există anumite punţi de comunicare, şi pe de-altă parte pentru că acest articol va reprezenta un soi de foarte modestă retrospectivă „deschisă“, dacă aş putea-o numi aşa, luând în calcul şi următoarele lui expoziţii (Muri fiind un artist extrem de prolific).

 
            Ceea ce se realcătuieşte sub fiecare privire curioasă pare o radiografie a unei clipe dilatate, ale cărei modificări iremediabile sunt surprinse pe chipurile, în gesturile aceloraşi oameni, întâlniţi la diferite vernisaje care-au avut loc în timp (să nu uit că la expoziţia din 2005 rula în fiecare dintre dintre cele două galerii filmuleţul creat tot de Murivale, Tristul Mur, superb, mai ales episodul în care plasticul lung de 12 metri pe care era pictat momentul creatiei din Capela Sixtină este surprins fluturând în vânt şi pe cer, aproape, se zăreşte un fir de lumină vertical; leg acest filmuleţ şi de proiectul Sixtine Zero, 2000-2004). Este asemenea unei microistorii vizuale a artiştilor plastici de diferite vârste, surprinşi de-a lungul timpului (fiind vorba de proiecte care au crescut în intervalul 2000-2006) în miile de fotograme (aproape 80.000) cu care anul trecut erau plini pereţii galeriilor. În miile de fotograme (20.000) care, de data aceasta, în Galeria Artis, aveau drept suport obiecte care trasau conturul ideii de casă primitoare, al interiorului unei locuinţe în care puteai întâlni atâţia oameni din breasla artelor plastice (neîndeplinind numai funcţia de suport, ci şi pe aceea de parte componentă a ideii materializate, osatura, conturul modului de organizare a atâtor clipe vizibile dar de neînţeles dacă nu reuşeşti să pui cap la cap în memorie un lanţ întreg de instantanee care alcătuiesc un portret de grup). Parcurgând galeria traversam un spaţiu transfigurat, o locuinţă presărată cu obiecte pe care le întâlneşti în orice casă obişnuită, un pat, un cuier, o haină, uşi, un dulap, toate pline de fotograme. Traversam un spaţiu cu adevărat afectiv,  amintindu-mi şi de casa lui Murivale, pictată, transformată la rândul ei într-un imens tablou viu (ideea e nemaipomenită, şi posibilă datorită funcţiei de palimpsest al aproape oricărui mediu, aceea de a-ţi transforma locuinţa într-un fel de pictură statică asupra căreia natura şi prezenţele umane pasagere pot interveni oricând). Sunt imagini care mi-au rămas în memorie în mod special, răsfoind albumul făcut public în galerie, cu imagini, în care apar clădiri ale căror ziduri şi contururi, pe fondul unui cer tulburător, sunt înţesate şi delimitate de o puzderie de imagini minuscule (m-am gândit atunci şi la acea „Expoziţie de o zi“ din 2004 organizată de Muri în curtea propriei case, sub cerul liber).

 Întregul proiect Sixtine Zero (2000-2004), mediatizat tot în 2004 şi care porneşte de la un „citat“ faimos, acela al Capelei Sixtine a lui Michelangelo – de unde numele de La mia Sixtina a expoziţiei din 2005, este prezent, în cadrul unui amplu dialog interdiscursiv, şi în Trezor Afectiv (undeva în ultima încăpere a „casei” te întâmpină un tablou în care pe suprafaţa neagră a materialului se disting subtile liniile celui mai cunoscut episod al picturii lui Michelangelo, momentul Creaţiei). Murivale percepe grupul artiştilor plastici din România ca pe o mare familie, unită, de unde acea perspectivă întâlnită în cadrul expoziţiei Trezor Afectiv,  a unei case - îmi amintesc de mărturisirea artistului, şi anume că se gândise la un moment dat la acea binecunoscută casă a lui Van Gogh, casa galbenă în care s-ar fi întâlnit toţi artiştii, asemenea unei mari familii.