Pe 23 iulie a.c., Titus Mesaroş, regizor, scenarist şi autor a peste 100 de filme documentare, a murit.

Născut în 10 iulie 1925 la Bacău, Titus Mesaroş face parte din grupul de cineaşti care a marcat filmul documentar al anilor ’50, ’60 şi ‘70: Mircea Săucan, Alexandru Boiangiu, Ion Bostan, Mirel Ilieşiu, Florica Holban, Sergiu Nicolaescu. În acei ani de început, deşi documentarul s-a lovit constant de obsesia propagandei de a-şi populariza  „realizările“ şi de nevoia ei de a manipula realitatea, entuziasmul acestor pionieri a făcut cu putinţă ca filmul documentar să fie impus în România şi în lume ca un gen artistic viu, articulat şi profund.

Provenit din aşa-numita şcoală de Literatură, Titus Mesaroş are în filmele realizate o construcţie dramaturgică solidă, generatoare de meditaţie şi emoţie, prin folosirea răsturnării de situaţie, a contrapunctului în imagine, a contrapunctului imagine-sunet. Dintre creaţiile sale, multe premiate în ţară ori la festivaluri internaţionale (Edimburg, Cork, Viena, Santarem, Budapesta), câteva sunt 4000 de trepte spre cer (Marele Premiu la Edinburg, 1963), Spre cer (Premiul Special al juriului la Cork - 1965), Stuf (Diploma de selecţie dintre 782 de filme la Oberhausen), Marmura (1970), Cuţitul (1971), Sub soarele de mai (1972), In pădurea cea stufoasă (1973), Craiova văzută din car (Premiul ACIN-1975 şi Cupa de Cristal), Metamorfoze (Diploma de merit la Teheran –1969).

Secretele acestor aprecieri - anume sensibilitatea, pasiunea pentru film, prodigioasa memorie muzicală - ni le-a dezvăluit parţial însuşi Titus Mesaroş în mărturisirile despre câteva din treptele devenirii sale, consemnate în „Adevărul Literar şi Artistic“ din 7 noiembrie 2000, sub numele de „Memoria muzicală“.

„Slăbiciunea pentru film o dobândisem încă de la vizionările de filme mute, la care asistasem prin anii ‘30, la cinematograful «Uranus» de pe bulevardul Gării din Cluj şi în sala de proiecţie a atelierelor CFR de pe malul Nadeşului, în vecinătatea cărora locuiau părinţii mei. Mai târziu, la primele ore de fizică de la Liceul «Sf. Vasile» din Blaj, unde se mutase familia mea, profesorul Brumaru îmi împrumutase o lampă magică din dotarea laboratorului, cu care făceam proiecţii pe pereţii din casă. Era o cutie neagră, de tinichea, dotată cu o lampă de petrol, o oglindă reflectoare şi un tub cu două lentile. Diapozitivele pe care le foloseam erau schiţe rudimentare, desenate de mine pe hârtie de pergament. Desenele erau naïve, dar, prin proiectarea lor pe pereţi, deveneau în imaginaţia mea fabuloase, incitante. La răstimpuri, când mama consimţea să-mi dea cei cinci lei necesari, vedeam filme la cinematograful «Apollo», unde eram duşi cu şcoala. […] Veneau în oraş şi filme pe care nu apucam să le văd […] deoarece mama nu avea mereu disponibilă moneda magică de cinci lei cu efigia regelui Mihai, cu care să-mi plătesc intrarea. Aşa s-a întâmplat cu filmul muzical Marinarii veseli. Mă rugasem îndelung de mama pentru cei cinci lei dar nu avusesem succes şi pornisem de acasă în fugă, în ultima clipă, sperând că se va întâmpla o minune şi voi putea să intru la film. N-a fost aşa! Rămăsesem pe dinafară şi, disperat, am intrat în curtea cinematografului, acolo unde, în vecinătatea ecranului, se aflau uşile de evacuare. Uşile erau încuiate, dar pe sub tocurile mâncate de vreme străbăteau din sală o pală jucăuşă de lumină şi muzica filmului. Mi-am lipit obrazul de pământ, de unde zăream, pe sub uşă, siluetele înguste, mult alungite, ale marinarilor năbădăioşi care cântau cât îi ţinea gura. Am stat acolo multă vreme, furând câte un instantaneu din imaginile diforme şi ascultând muzica veselă care se revărsa de pe ecran. Filmul nu l-am văzut niciodată, dar melodiile lui le fredonez şi azi, după 65 de ani. […] Mai târziu, filmul Caruso, cu Mario Lanza, tenorul care murise pe senă, şi apoi multe altele, mi-au lăsat amintiri muzicale de neuitat, care aveau să-mi marcheze activitatea de autor de filme documentare şi jucate de scurt metraj, realizate ca regizor şi scenarist“.