În cadrul acestui veritabil război al gusturilor care priveşte literatura română prin ochii unei generaţii critice nedesprinsă de băncile înaltelor şcoli, numărăm de anul acesta al treilea front. După cum se ştie, există la noi trei temerare colocvii pe teme literare legate de viaţa academică, dezlegătoare prin vocaţie şi statut ale impresiilor studenţilor filologi despre cum, de ce şi cât citesc nume consacrate ale literaturii române exceptând sau prelungind cu gesturi critice stângace sau explozive invariantele săli de seminar şi discuţii de catedră. În afara Iaşului eminescian şi a  Sibiului blagian, se naşte primăvara aceasta un provocator spirit ardelenesc la Braşov, care se plasează înnoitor în afara canonicilor. Nu şi a canonului fluctuant (şi nelistat totuşi!), căci aleşii sunt nişte consacraţi, care au intrat în moda milenaristă, deşi se trag dintr-o generaţie luptătoare, ultragiată, dar binevoitor necrepusculară. Poetul Emil Brumaru şi prozatorul Mircea Horia Simionescu sunt, în fine, nume mari, aproape vechi ale literaturii române contemporane, cum anunţă orgolios şi promiţător sloganul-titlu al colocviului braşovean. Însă, spre deosebire de celelalte două manifestări mai mult sau mai puţin similare, gazdele braşovene sunt evident mai preocupate de promovarea spiritului colocvial până şi în lumea elitelor. Lăudabilă este iniţiativa acestui colocviu de a-i provoca într-un context asemănător, deşi paralel, şi pe consacraţi, şi aceştia adunaţi, ca şi studenţii, din întreaga pleiadă a universităţilor româneşti (15, cum au numărat organizatorii!). Secţiunea profesori a dublat, urmând şi supervizând categoria uşoară a tinerilor combatanţi.
Dând ghes îndemnului colegilor braşoveni, dar mai ales – căci nu se poate altfel! - propriei personalităţi critice, mai-vechii într-ale criticii, moderaţi de specialişti ai facultăţii braşovene, ca Ovidiu Moceanu, Caius Dobrescu sau Virgil Podoabă, au produs un spectacol de la înalt critic la înduioşător liric, remotivând, dacă mai era nevoie, efectele eterogenităţii clasei critice contemporane.

Studenţii-critici au confirmat aşteptările diversităţii de viziune, controlând în general un discurs critic aşezat sau deplasat pe axa citare-interpretare-exegeză, oferind uneori soluţii hedoniste sau personaliste ecuaţiilor literare ale autorilor comentaţi. De fapt, nuanţele excentrice ale tinerilor candidaţi la fluenţă critică au pornit tocmai din simularea excrescenţelor semiozice ale operei de autor, alunecând fără măsură în gama minoră a unor tipare hermeneutice auto-impuse. Este, de altfel, un sindrom frecvent acest prometeism critic care crucifică textul în rama unei păreri personale oricare ar fi textul sau autorul pictat cu forţa în ea. Această dureroasă incizie hermeneutică este pradă a efortului unei „miluiri a marginilor”, cum ar spune Sorin Alexandrescu, un segregaţionism punctat în afara textului, spre plăcerea şi cantonarea criticului. Că suntem în acest caz departe de antidotul criticii totale, pornind din centrul textului şi asimilându-l cu grijă până la ultima picătură nu mai e nevoie să demonstrăm aici.
Receptând cu acuitate şi profesionalism reţetele livreşti MHS sau post-ludiul incantatoriu al „versurilor macre” din Emil Brumaru, cititorii prezenţi la Braşov au alcătuit un melanj identitar (stilistic, vizionar, teoretic etc.) care ar trebui să satisfacă ispita exhaustivităţii pornită din iniţiativa gazdelor de a apela 15 centre sau colţuri ale ţării.

Esenţa acestei manifestări a constituit-o (n-am fost lăsaţi să uităm nici o clipă!) faptul că a fost dedicată celor doi autori. Plăcerea şi neplăcerile polisemantismului ne obligă să operăm fastidioasa distincţie între dedicaţia-dar (elogiu, imn, prosternaţie) şi dedicatul-pecete (subiect-obiect, ţintă a glosei). Însă, din păcate, circulaţia semelor dintr-un registru semantic într-altul şi procesul prelungit al valorilor literare nu numai că stimulează oscilaţia dedicaţie-dedicat, ci amestecă pacifist revizitarea valorilor cu valorizarea, ucigând mobilitatea în/prin ostentaţie statuară.
În acest context, prima ediţie a colocviului braşovean a adunat, zicem noi, două specii de înţelepciune, care nu s-au ciocnit maieutic cu adevărat, spre a se încărca din opozantele energii. Este vorba despre înţelepciunea de autoritate, cea care ştie să mângâie părinteşte, din empireu în empireu, opera scriitorilor puşi pe faţă într-un cadru expozitiv, necompetitiv şi înţelepciunea de provocare, cea care, simţindu-se cumva înlănţuită de înaltele cadre ale literaturii contemporane, aspiră, demitizant, la o revoluţie ad hoc a valorilor. Sau măcar la un context revoluţionar. Şi, între două extreme, se naşte esenţiala înţelepciune de contact, gazdă. Înţelepciunea mediatoare este una specific colocvială, mizând pe eristică şi pe o balanţă selectivă, ceea ce în meridianul ce desparte  şi împarte complexele literaturii române este cel puţin interesant de urmărit.
În ton de laudamus, meritele celor doi autori au fost recunoscute de Gheorghe Crăciun, pentru opera lui Mircea Horia Simionescu, şi de către Alexandru Muşina, care a vorbit despre opera lui Emil Brumaru. Ca orice conferinţă de deschidere, cele două discursuri critice au încercat să schiţeze înălţimea pragurilor care urmează a fi trecute de participanţi, să provoace şi să anticipeze resursele locvacităţii. Un laudamus deci sfârşit şi consacrat într-un gaudeamus care să condimenteze ospăţul critic ce urma să aibă loc. După sobrietatea de confirmare a lui Gheorghe Crăciun şi empatia provocatoare a lui Alexandru Muşina, Mircea Horia Simionescu s-a bucurat de întreaga atenţie a publicului, mai ales în absenţa lui Emil Brumaru. Extrem de comunicativ, aşa cum ni-l recomandă de altfel cantitatea şi calitatea operelor domniei-sale, MHS, lordul toxicolog, s-a arătat neaşteptat de avangardist, militând pentru suprarealism vizionar şi scandal stilistic, anunţându-se încă plin de fertilitate literară şi pe viitor.
În umbra rodnică a colocviului braşovean, ar fi cazul să ne întrebăm, cel puţin retoric, asupra tipului de rezolvare pe care o oferă astăzi acest gen de manifestări ce stau la limita dintre ipoteze şi concluzii. Ne încărcăm în sfârşit pozitiv pentru acea necesară „critică de şoc“ pe care un Mihail Sebastian o spera pentru generaţia sa de la mijlocul secolului trecut? Sau rămânem la amara „critică – formă de a da atenţie literaturii“ observată de un trecut critic francez? Marşând astfel între vivacitatea şi cordialitatea formulei critice, între spiritul veleitar şi spiritul protejant, am putea crede că există horribile dictu! acel conflict tacit între ceea ce Andrei Bodiu, coordonator al colocviului de la Braşov numeşte scrupulos „îmblânziţi“ şi „neşcoliţi” în categoria scriitorilor de la optzecişti încoace. Să fie această dezabuzantă, paradoxistă concluzie a scriitorului şi profesorului braşovean potrivită şi în cazul deznodământului colocviului organizat de domnia-sa:  „În primul rînd, competiţia liberă nu răsfaţă pe nimeni. În al doilea rînd, cînd te dezmeti­ceşti că scrisul e o meserie şi încă una grea, păşeşti alături de „îmblînziţii” bătrîni.“(Familia, nr. 10, oct. 2005)?!
Evadăm până la răspunsul necesar într-o Arcadie critică ospitalieră care încurajează convieţuirea hotarelor şi verdictelor critice, dublură a celei „casnice şi senzuale“ vizitată de criticul Alexandru Muşina în analiza operei lui Emil Brumaru. Paradisiac nu este în astfel de cazuri rezultatul investigaţiei critice, aşezat şi mereu potent, ci nostalgia remediilor de lectură, un ritual receptiv care recompune fericirea cititorului. Înclinându-se către un nou erotocentrism care place deopotrivă îmblânziţilor şi neşcoliţilor, Alexandru Muşina (neîmblânzit!) a militat în deschiderea lucrărilor pentru mitemul Femeii în lirica lui Brumaru. Clamând o lege critică ce oficiază legământul între fondul textului şi forma receptării, am înţeles că teoria criticului braşovean e precedată în propusa specie a criticului „proxenet”, o personalitate hiperemică, deoarece „Lectura criticului e (ca să parafrazez) o lectură îndrăgostită. Este ca în relaţia de dragoste. Criticul este un profesionist, este un fel de prostituată, o demimondenă, dacă vrei. El citeşte sute de cărţi. El mimează (cred, de multe ori) plăcerea, emoţia. De sute de ori.“ (Contrafort, ian.-febr. 2001), găseşte Al. Muşina, păstrând însă la finalul articolului menţionat credinţa într-un puritansim salvator: „E drept că mai sunt critici care îşi păstrează un fel de "virginitate" chiar după nu ştiu câte experienţe "erotice" (de lectură perfectă poetică) cu poeţi foarte diferiţi.“ Constatăm că există în critică acea „dublă flacără“ a lui Octavio Paz, că relaţia dintre receptor şi text oscilează de la dragoste la erotism, de la afazie la sadism, pentru a fi asimilate toate excesele punctului de vedere.
Evadând astfel în tatonări hermeneutice stimulative sau în introspecţii cu miză tare, excursul critic contemporan se fereşte de accidentele univocităţii, ale corifeianismului demult apus, înnoindu-se din matca proprie, când pedantă, când şarmantă.
 

Orice război al gustului îşi strigă, îşi aşteaptă sau îşi plânge avangardele. De cele mai multe ori, şi le închipuie şi convieţuieşte inconştient în apropierea fantasmelor lor. Şi, pentru că, în lumea literaturii ficţiunea întrece şi satisface orice chin estetic sau  orgoliu etic, să aplaudăm en gard colocvialitatea sau convivialitatea criticii actuale... după gusturi!