Un om de paine taiat felii, stropit cu vin dintr-un pahar varsat = afis ce rupe monotonia autumnala a urbei.
Deasupra: “Cumnata lui Pantagruel” (omagiu lui Rabelais), dedesubt: muzica – Vasile Sirli, decoruri si costume – Helmut Sturmer, regia – Silviu Purcarete, asistent regie – Cristian Stanca.
Liceenii spera ca spectacolul sa-i scuteasca de citirea operei, studentele snoabe vor sa rada snob, actorii vor sa vada concurenta.
Prea bine! Pe 6 noiembrie 2003, ora 19.00, Teatrul National din Craiova ii invita la spectacol.

Usoara neliniste. Foaierul e aproape cufundat in bezna.
In custi din lemn cu viziere de sticla colorata, se aratau fragmentar: o carte in grau, o femeie in celofan, mai multi barbati.
Unul sta intr-o cada cu apa unde pluteste un imens peste mort, iar altul inoata agonic.
In sala, scena asteapta cu cortina ridicata. In fundal, actorii de-a lungul unei mese, in prim-plan – o gramada de grau. Din grau creste o planta, protagonistii il ravasesc si dau la iveala un om gol-golut. Liceenii se foiesc razand: “Vazusi, ba?”
Incepe grozava desfasurare a unor scene absurde, fiecare in sine genial orchestrata. Disecarea cu lopata a mai sus amititului “exhibitionist” da la iveala haine, mate, o trompeta, o mini-orchestra.
O fata se zbate innebunita ori de cate ori cineva sufla in trompeta, un pui invizibil e urmarit de protagonisti in zadar, ploua cu linguri; un deget strapungand printr-o masa pare sa vorbeasca autoritar celorlalti si ei incearca zadarnic sa-l prinda cu o cana. Pana la urma il taie si cineva il inghite.
Intr-o scena memorabila, o fata imita o pasare, curg fulgi; e miscata de ceilalti ca la rotisor. Alta fata mimeaza ca-si coase gura, apoi mimeaza ca-si coase membrele de trup.
De-o parte si de alta, doua actrite tin in gura o sipca foarte lunga pe care alti actori pun pahare rostogolindu-se molatic pe sipci perpendiculare.
Pe scena, nici o replica, doar dans, mima. Din cand in cand, un cantecel absurd.
Inmarmuriti, spectatorii se uita fiecare la vecin.
In virtutea punerilor traditionale in scena, ratiunea lor cauta febril un punct de sprijin. Dar orice referent conventional se refuza.
Cum finis coronat opus, in incheiere patru actori framanta aluat sub ochii nostri si il intind bine pentru a inveli cu el un actor – din nou – gol. Acesta dispare si este adusa o paine uriasa in forma sa, rupta cu frenezie si impartita pe scena.
Din carpe, dar de dimensiuni naturale, un taur ucis coboara pe scena.
Privitorii aplauda minute in sir: “Felicitari! Bravo!”
Painea spectacolului se franse astfel pentru festinul sui-generis al tuturor – actori si spectatori.
Graul a rodit.
Uimire, incantare, senzatia ineditului in fata unui puzzle imens in care piesele se imbina, dar imaginea nu iese.
Un puzzle seducator prin abila orchestrare a miscarii in scena, prin pantomima, prin costume.
Se poate face arta din orice, talent sa fie. Si a fost.
La plecare, mai arunc o privire spre afis: “Cumnata lui Pantagruel” in regia lui Silviu Purcarete.
Indesandu-mi mainile in buzunar, caut un taxi.
Dar parca... Pantagruel n-a avut frati?

PS: Vedeti daca puteti!