„Experimentul mi se pare, de departe, amprenta esenţială a literaturii tinerilor…” - George Popescu

George Popescu (n.20 februarie 1948, la Bratovoieşti, Dolj) este un cunoscut poet, traducător şi critic craiovean. Este licenţiat al Facultăţii de Filologie din Craiova (1981). În prezent, este conferenţiar al Facultăţii de Litere din Craiova, unde predă Istoria literaturii italiene. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Redactor-şef al revistei multilingua Paradigma. Redactor-şef al revistei Autograf (2005). Volume de versuri publicate: Desprinderea de brumă (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984), Ştiinţa veselă (Editura Pontica, Constanţa, 1993), Magna Impuritas (Editura Pontica, Constanţa, 1997), Scrisori către lady Di (Editura Aius, Craiova, 2003). Volume de critică lite­rară, eseuri şi monografii: Tensiunea esenţială. Metaforă şi revelaţie în opera lui Lucian Blaga (Editura Pontica, Constanţa, 1997), Poesia italiana del Novecento. Lineamenti, analisi stilistiche, note e commenti (Craiova, 1998), Mecanica formei. Eseuri (Editura Pontica, Constanţa, 1999), Pier Paolo Pasolini. Ereticul corsar. Studiu monografic (Editura Pontica, Constanţa, 2000), Marin Mincu. Eseu despre autenticitatea scriiturii (Editura Eminescu, Bu­cureşti, 2000). Este traducător al unor importanţi poeţi şi critici literari italieni, precum Umberto Eco, Pier Paolo Pasolini, Vittorio Sereni, Maria Corti, Leonardo Sciascia. În 2003, George Popescu a primit premiul USR (fililala Craiova) pentru traducere.  Colaborator al revistelor: „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Mozaicul”, „Transilvania”, „Sinteze”, „Convorbiri literare”, „Scrisul românesc”, „Analele Universităţii din Craiova”, seria filologie.

 

Ce fel de lecturi, din copilărie şi adolescenţă, v-au influenţat în evoluţia dvs. intelectuală?

Circumstanţe particulare ale biografiei mele de copil născut într-un mic sat din sudul Craiovei în care toată lumea se cunoştea cu toată lumea au făcut ca să deprind taina cetitului, vorba cronicarului, mai înainte de a ajunge la şcoală; tatăl meu m-a şi dus de altfel la învăţătoarea care a făcut demersul obţinerii unei derogări, respinse după aproape două luni. Astfel, am stat într-o bancă două luni fără însă să mă plictisesc prea tare, întrucât în şcoala cu doar două săli de clasă (atâtea are şi acum) şi doi învăţători, lecţiile se desfăşurau în formatele: clasa I-a şi a III-a şi a II-a şi a IV-a. Eu participam, desigur, la lecţiile cu cei …mari. N-aş vrea ca detaliul acesta să fie judecat în vreo cheie, Doamne fereşte, narcisistă; dimpotrivă, anii aceştia de şcoală primară au indus, în copilul de atunci, mai degrabă insatisfacţii, dincolo de bucuriile vârstei şi ale unui mediu – cel al acelei lumi a cărei nostalgie nu m-a părăsit niciodată – nelipsit de o mare doză de fabulos.

Detaliul acesta biografic e menit să ofere un indicator asupra lecturilor mele primare, iar acestea poartă tocmai pecetea acelor circumstanţe, cu întreg background-ul pe care-l degajă: o curiozitate a cititului cu şanse de a deveni maladivă; am citit atunci la întâmplare, cărţi ce se aflau în clădirea aceleiaşi şcoli – altminteri unica „instituţie” a satului, atunci şi acum – şi erau aduse de la Bratovoieşti, adică de la …centru; cum de ele se ocupa un verişor mai vârstnic, şi el din gratuită pasiune, îmi creasem astfel acces liber la ele; citeam pe apucate şi, dat fiind numărul mic al cărţilor, verişorul meu încerca să aducă, pe o bicicletă, cât mai des titluri noi alese de el. Îmi amintesc că am citit „bestseller”-urile literaturii proletculte, de la poeziile lui Dan  Deşliu şi Mariei Banuş la cărţile lui Al. Mirodan şi Aurel Mihale, dar şi Zaharia Stancu, Cezar Petrescu („Întunecare”), ori Marin Preda; n-am ştiut ocoli scriitorii sovietici, din care nu-mi mai amintesc decât „Aşa s-a călit oţelul”, „Tânăra gardă” şi, desigur, „Pe Donul liniştit”; am citit însă şi clasici, Slavici, Creangă, Sadoveanu (cred că „Mitrea Cocor” a fost prima lectură din opera sa), la întâmplare însă am ajuns şi la „Omul invizibil”, apoi la Jack London, Dickens, din cât îmi pot aminti după atâta vreme de uitări şi de ocultări, tot ce se poate auto-induse. Oarecum straniu mi se pare că, în materie de poezie, am citit pe Coşbuc, St. O. Iosif, D. Anghel, Topârceanu, Beniuc (cum altfel?) înaintea lui Eminescu ori Macedonski, aşa că abia ceva mai târziu am putut să ajung la mesajul eminescian.

Regăsim în volumul dumneavoastră de debut, Desprinderea de brumă, universul poetic in nuce sau este numai o etapă a discursului liric?

Volumul meu de debut are şi el o „poveste” a sa nelipsită de o bună de doză de accidental ca şi a autorului său. Pentru mulţi dintre scriitorii craioveni de la sfârşitul anilor ’60, ar fi trebuit (cuvânt forte, nu-i aşa?) să debutez chiar atunci: în primăvara lui 1968, criticul Al. Piru, decan al Facultăţii de filologie din Craiova care mă remarcase şi într-un interviu apărut în presa vremii, mă invitase să debutez în colecţia „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură ce tocmai urma să se metamorfozeze (editura cu colecţii cu tot); d-sa era ceea ce se numea atunci lector extern şi mă asigura că şansele debutului erau sigure în temeiul unui referat pe care se angaja să-l scrie. De creaţie poetică nu duceam lipsă, trăiam o perioadă febrilă în căutări şi experienţe poetice a cărei diversitate mă uimea şi mă neliniştea în egală măsură. Boem în exces pe atunci, n-am răspuns în timp propunerii lui Al. Piru şi am ratat momentul. Apoi, schimbând registrele poetice, am aşteptat decantarea unei „structuri” personale, chiar dacă ceea ce scriam rezona. la distanţă, cu căutările colegilor mei de generaţie, echinoxiştii clujeni pe care îi cunoşteam, ca şi bucureştenii din tipologia lui Mazilescu, cu care avusesem de asemenea contacte directe în câteva escapade nu mai puţin boeme.

N-am găsit, cu scurgerea anilor, nicio explicaţie cât de cât pertinentă pentru ratarea editării unei cărţi de poezie, întrucât oportunităţile n-au lipsit. Îmi amintesc că am licitat cu Mircea Ciobanu pentru Cartea Românească debutul câţiva ani, cu suspendări şi reveniri, cu retragerea textelor din partea mea tocmai când el îmi propunea să le discutăm; o şansă trebuia să fie editura Scrisul românesc înfiinţată în 1972, la un an după ce îmi încheiasem studiile universitare; în structura redacţională gândită de acelaşi Al. Piru ce urma să fie director, intrasem şi eu, potrivit asigurărilor sale; apoi, au urmat mai bine de zece ani de aşteptare şi de ignorare din partea editurii, iar când a devenit prea târziu, mai degrabă pentru prieteni din preajmă, la insistenţele lui Marin Sorescu am depus un manuscris cu titlul „Deprinderea cu bruma”. Poemele n-au plăcut, în totalitate, nu ştiu dacă s-ar fi putut salva câteva versuri şi fiindcă volumul trebuia totuşi să apară, fiind cuprins în faimoasele planuri, m-am trezit în faţa unei dileme de care destinul nu m-a ocolit deloc: renunţarea ori, dând curs „recomandării” celor din editură, recuperarea, din vechi creaţii pe care pretindeau a le şti fiindcă multe publicate prin revistele culturale, a unor poeme care să „sune” (acesta era cuvântul, spre a spune astfel, de ordine!). Cum nu eram apt pentru un astfel de gest, am decis, nu fără oarecare disperare, să scriu, nu la comanda cuiva, ci a …mea, versuri într-un registru pe care, într-adevăr, îl exersasem în prima tinereţe dar pe care-l abandonasem definitiv. N-am reluat însă poeme vechi, întâi de toate fiindcă multe se pierduseră, unele în forfota studenţiei cazone, altele urmare a unor decizii pripite de insatisfacţie ori, mai grav, de exhibiţie juvenilă. Pe scurt, cartea aceea de debut, din 1984, nu reprezintă aproape nimic din ceea ce scrisesem şi scriam şi aveam să scriu. O consider şi azi  (aproape) un avort poetic.

De ce aţi ales să faceţi o lucrare de doctorat pe Blaga?

Oricât de straniu pare astăzi, relaţia mea cu Blaga datează cu câţiva ani înaintea recunoaşterii şi recuperării sale începând din 1962, data apariţiei volumului de versuri editat prin grija lui G. Ivaşcu. Într-un fel, contactul cu poezia şi cu gândirea sa a avut loc tot în satul natal şi tot datorită unui context biografic: cel mai bun prieten al copilăriei mele, vecin de casă, mai mare cu trei ani, Gheorghe Mitrache (numele său se află, spre regretul meu, doar pe câteva manuale de literatură română apărute imediat după 1990), fusese înfiat de fratele tatălui său şi, la vârsta şcolii, se mutase în Bucureşti; în toate vacanţele revenea acasă, la ţară, şi, cum în primii ani liceali avusese şansa unor dascăli de ispravă, descoperise literatura interbelică, pe atunci pusă la index, din care copia pe caiete întregi poeme de Blaga, de Arghezi, de Ion Vinea, de Bacovia, dar şi texte precum „Elogiul satului românesc” pe care la aducea cu el ca să mi le arate şi să le discutăm împreună. Fără să-şi fi propus şi, cred acum, fără s-o ştie, el a fost întâiul meu „mentor”, mai ales că, provocându-mă la un fel de concurs gen cine e în stare să scrie un poem de douăzeci şi cinci de strofe despre o legendară fiică a lui Decebal acela va fi …poetul verii. Un veritabil pariu, ce să spun; câştigătorul însă trebuia prin forţa lucrurilor decis tot de …el, fiindcă eu eram deposedat din start de orice legitimitate. Şi el a decis că eu câştigasem: o probă de onestitate, poate, îmi spun, pe care rareori aveam s-o mai întâlnesc prin timp. De atunci am început să scriu poezii şi tot de atunci am început să mă apropii de Blaga, nu atât de poet cât mai ales de gânditor. Trecând puţin spre aneccdotă, în 1967, după o dispută cu profesorul nostru de socialism şi (mai puţin) de filozofie, Nicolae Novac, tatăl prietenului de mai târziu, pictorul Sorin Novac, am făcut, cu colegi martori, un pariu al cărui obiect era editarea operei filosofice a lui Blaga. Nu ştiam nici eu, nici profesorul de vreo iniţiativă editorială (în fond, politică) în act, cert e că exact un an mai târziu, a apărut volumul de Filosofia culturii îngrijit de Al Tănase şi de Dorli Blaga şi m-am dus triumfător la profesor să-mi ofere …satisfacţie. Am uitat să precizez că miza pariului era, pentru mine, să renunţ la plete, iar pentru el să se …radă: fireşte că, nelipsit de simţul umorului, n-avea de ce să se radă, fiindcă nu doar că nu purta barbă, dar era un inamic redutabil al oricărei forme de nonconformism.

I-am propus, deci, lui Al. Piru care, altminteri, nu coordona licenţe la Craiova, ci numai la Bucureşti, să-mi accepte teza cu titlul „Satul ca entitate metafizică în opera lui Lucian Blaga”; a acceptat, apoi, cu o zi înainte de susţinere, m-a convocat în biroul d-sale propunându-mi să accept substituirea …temei cu clasicul şi inocentul „Lirica lui Lucian Blaga”; fireşte, am reacţionat cu vehemenţa vârstei, însă Piru m-a convins cu o replică nelipsită de un gust picaresc: „D-le Popescu, titlul deja s-a înlocuit aici, la secretariat. însă conţinutul a rămas neschimbat…”. Clasic qui-pro-quo de apărare împotriva coerciţiilor de acest fel ale sistemului.

Care era atmosfera culturală craioveană înainte de '89? Credeţi că au avut loc schimbări semnificative în viaţa culturală craioveană după anii ‘90?

Am spus cândva, într-un interviu acordat poetului Nicolae Coande, că am fost aproape şocat să constat, cu mai mulţi ani în urmă, cum, din punct de vedere cultural, Craiova – şi mai exact spus scriitorii ei – s-a trezit prin Traian Demetrescu (Tradem) şi Elena Farago sub două embleme care, fără nicio o urmă de reproş faţă de cei doi, ei au generat, cu o complicitate perdantă a noastră, un fel de matrice; nu ştiu dacă s-ar cuveni s-o considerăm nefastă, însă neproductivă, da, cu siguranţă. Ca să fiu bine înţeles, şi Tradem şi Elena Farago îşi au un loc al lor în istoria noastră literară, poate nu în cea „mare”, cert în cea a Cetăţii de care au fost legaţi, primul prin naştere, cealaltă printr-o relativ lungă existenţă pe durata căreia a încercat chiar să modereze un climat stimulativ pentru creatorii locali. Supuse însă unor analize mai atente, operele lor, dincolo de paliere axiologice, nu conservă aproape nimic esenţial din spiritul creativ oltenesc: ajunge chiar şi o confruntare simplă cu cele mai cunoscute tentative de definire a unui astfel de spirit şi printre ele le-aş cita pe cele ale lui Pandrea ori Arghezi. Iar apropo de Arghezi, am fost intrigat nu o dată de absenţa unei raportări – evident de adâncime conştient asumată – la poeticitatea argheziană pe care o consider, sub decisa rezervă pe care o nutresc faţă de astfel de situări …geografice, mult mai „responsabilă” într-o ordine a spiritului locului (sau, cu o expresie mai veche, genius loci).

Revenind la fondul întrebărilor – atmosfera culturală înainte de ’89 şi auto-promisa carte despre Tradem - , am simţit, spre sfârşitul anilor ’70, nevoia unui studiu „adevărat” (scuzaţi cuvântul!), adică aplicat, pe texte, cu un instrumentar mai curând sociologic, a cărui menire esenţială urma să se traducă într-o depăşire a trademismului conjunctural ce-a marcat, mai bine de un secol, climatul cultural craiovean; ceva care să îmbine „lecţia” barthesiană din Sur Racine, cea a lui Sartre în cazul lui Flaubert şi – am descoperit asta mai târziu, se înţelege uşor de ce – ceva în genul întreprinderii lui Levi în jurul omului baudelairian; acum nu ştiu dacă aş mai avea răbdarea (timpul – e sigur – nu mi-o mai acordă) să revin asupra unui astfel de proiect.

Viaţa culturală craioveană n-a ieşit nici înainte de ’89 din tiparele-ei ştiute: ştiute mai demult şi, cred, active încă şi azi: Teatrul Naţional şi Filarmonica, ceva mai târziu Teatrul liric, un ziar (fireşte, de partid, dar care a oferit nu fără dificultăţi pagini multor creatori) şi, desigur, revista „Ramuri”, cu toate cele bune şi cele rele ale ei, ca şi ale celorlalte. Privind retrospectiv, viaţa literară s-a definit – din păcate, aş spune acum – în jurul revistei, mă refer aici numai la seria nouă, începută în 1964 pe care aş distribui-o în trei momente cu numele celor trei redactori-şefi ai ei: Purcaru-Piru-Sorescu. Primul, Ilie Purcaru, un jurnalist excepţional, dar ratat ca personalitate sub incidenţele regimului comunist, al doilea, Al. Piru, un dascăl eminent şi un istoric literar remarcabil, cochetând cu compromisurile de toate speţele, cel de-al treilea, Marin Sorescu, personalitate covârşitoare şi singurul care a încercat şi, în parte, a şi reuşit, să instituie un climat creativ competitiv. În toate cele trei momente destinul meu a fost implicat: Purcaru m-a debutat, Piru m-a publicat şi încurajat constant (el mi-a fixat şi întâiul pseudonim, George Jianu, sub care am semnat şi poezie şi critică), iar Marin Sorescu m-a redescoperit, m-a restituit creaţiei într-un moment în care, „exilat” din presă la Biblioteca „Aman”, mă retrăsesem oarecum din circuit public; mi-a dat girul pentru critica literară oferindu-mi o rubrică de recenzii şi cronici în revistă.

În volumul 4 al Jurnalului, Marin Sorescu spune că ar fi dorit să vă pună redactor-şef la Ramuri. În ce relaţii eraţi cu Marin Sorescu?

Relaţia cu Marin Sorescu a însemnat mult pentru mine: în definitiv, atunci când l-am cunoscut, mă aflam la nel mezzo del camin di nostra vita, potrivit calculului lui Dante (care, se ştie, nu-i al lui!) şi m-a surprins nu doar intuiţia poetului că aş avea judecăţi estetice tocmai bune pentru un cronicar literar, cât mai ales decizia sa insistentă şi aproape încăpăţânată de a duce până la capăt. Îmi amintesc că, după o cronică la cartea Istorii insolite a lui Crohmălniceanu, prezent, în 1980, la o manifestare consacrată centenarului sadovenian la Universitatea craioveană, a dorit să mă cunoască şi, în prezenţa lui Piru şi a lui Eugen Negrici, m-a felicitat „decretându-mă” …critic; atât Piru, cât şi Negrici au replicat, asigurându-l pe Crohul că sunt …poet; foarte talentat, ei bine, nu însă critic. Crohmălniceanu i-a apostrofat scurt: „Cum puteţi fi atât de siguri? Despre cartea mea s-a scris în aproape toate revistele din ţară şi trebuie să mărturisesc că doar în câteva a fost intuită adevărata miză: una e „Ramuri” şi o alta, prin Germania Federală, acolo însă criticul e un bun prieten căruia îi cam trădasem eu însumi intenţia…”. Cert e că Marin Sorescu mi-a mărturisit, scurt timp după acest moment când mi-a fost întâia oară oaspete acasă, că şi lui îi spusese acelaşi lucru; au urmat incitantele reuniuni de cenaclu din Sala Oglinzilor a Muzeului de artă, în cadrul cărora Sorescu a instituit premisele unei mişcări literare (privind în urmă, realizez şi cuantumul de utopie pusă în joc). Ca totdeauna şi aproape ca pretutindeni, orgoliile personale au sfârşit prin a compromite, în parte, acel proiect; au sosit, pentru unii dintre noi poate mai târziu decât ne-ar fi trebuit, evenimentele din decembrie şi, odată cu ele, speranţa, libertatea – chiar şi în formele hilare ale acesteia -, dar şi declicurile, devălmăşia chiar, pentru unele destine, pentru unele parcursuri. Au urmat abandonări, de o parte şi de alta, întâmplări absolut regretabile precum cel cu plecarea lui Sorescu de la conducerea „Ramurilor”, apariţia de noi publicaţii literare, aşa cum a fost, cum este, revista „Mozaicul”, o întreprindere admirabilă a prietenului meu de-o viaţă, Nicolae Marinescu, ca şi numeroase alte întâmplări cu poveştile lor şi frumoase şi mai puţin frumoase. N-am citit acel volum al Jurnalului sorescian, aflu acum întâia oară despre acel pasaj, îl pot doar confirma, însă, din pudoare pentru partea urâtă a lucrurilor de atunci în raport cu Marin Sorescu, prefer să mă abţin de la orice detaliu.

Lucraţi la o monografie a operei soresciene. În ce stadiu este ea?

Opera lui Marin Sorescu m-a fascinat încă de la debutul poetului: am făcut atunci un pariu (aveam doar 16 ani, eram elev la „Carol I”) cu câţiva colegi că poezia lui Nichita, a lui Sorescu vor constitui obiect de studiu pentru copiii noştri; unul dintre acei colegi, azi avocat cunoscut, povesteşte cu haz celor cu care ne întâmplăm uneori în acelaşi loc. Da, am început o carte despre Sorescu pe care am lăsat-o în fază de şantier când au început să apară atâtea postume în faţa cărora m-am simţit aproape de fiecare dată surclasat în perspectiva grilei interpretative asumate. Sper să revin la proiect, pe care îl simt şi ca o datorie faţă de norocul de a-l fi cunoscut atât de aproape pe autor. La fel cum tot o datorie resimt şi faţă de un alt proiect, în plin proces de decantare, despre opera italiană a lui Marin Mincu, altă personalitate de care m-am apropiat, vreme de două decenii, care ne-a părăsit, din păcate, zilele trecute. A murit exact în ziua în care îl aşteptam la Craiova ca să edităm un nou număr din revista „Paradigma” la al cărei proiect am fost părtaş şi de care m-am îngrijit de la apariţia ei şi până acum.

Şi, fiindcă tot e vorba de Sorescu şi de Mincu, mă gândesc că amândoi ar trebui să fie invocaţi, activaţi, ca doi piloni ai acelui spirit oltean de care discutam mai înainte: primul, poet şi dramaturg de geniu (critica şi eseistica sa sunt greu, dacă nu imposibil, de luat ca modele), celălalt, un critic de direcţie percutant cu propensiuni teoretice remarcabile (dar nu şi remarcate la dimensiunea lor, deşi preluate şi instrumentate, din nefericire, şi cu inexactităţi şi mai ales în dispreţul criteriului paternal); ambii, olteni pur-sânge şi figuri deja intrate într-o universalitate pe care şi-au cucerit-o singuri; ambii înzestraţi cu temperamente explozive şi implozive cu disponibilităţi energetice singulare. Mă gândesc în ultimele zile că poate n-a fost o întâmplare faptul că m-au ales să le fiu atât de aproape, mai ales că n-am considerat niciodată cuviincios să-i solicit în vreun fel în parcursul meu literar şi nu numai. Prietenia lor era un dar şi mi-a ajuns. Mincu, spre exemplu, nu m-a introdus în Panorama sa: când mi-a înmânat-o, la mine acasă, la Craiova, se simţea stânjenit şi situaţia s-a mai repetat. L-am asigurat că pentru mine n-are nicio relevanţă, în afara opţiunii sale că nu meritam să fiu antologat. Nu ştiu dacă m-a crezut, însă un lucru e cert, am evitat orice urmă de ipocrizie din parte-mi. Ştiam că, într-un anumit sens, mă exclusesem singur şi din alte asemenea oportunităţi şi am sfârşit prin a-i (mai) da destinului ceva din ceea ce, poate, i se cuvine.

Dar romanul despre Leopardi?

Tot proiect (Doamne, iată câte proiecte zac părăsite pe un şantier mult prea solicitant pentru cineva pornit de-acum pe povârnişul vieţii!...) a rămas şi „romanul leopardian”: în fapt, am început să scriu, la Recanati, „târgul sălbatic” al său, prin 2002, invitat la nişte colocvii ce se ţin acolo de zeci de ani; am scris zilnic într-un fel de jurnal (al poetului recanatez şi al meu în egală măsură), prin urmare, testam atunci un gen narativ la limită, apoi mi-am dat seama că mă înscriam cumva pe linia draculiană a lui Mincu căruia tocmai îi consacrasem o monografie; nu era deloc adevărat, însă m-am oprit, am amânat, apoi au sosit alte presiuni, monografia despre Mario Luzi, unii dintre cei mai mari poeţi contemporani din lume, traducerile etc.

Sunteţi unul din traducătorii lui Umberto Eco în limba română. L-aţi cunoscut pe celebrul scriitor italian?

Pe Umberto Eco nu l-am cunoscut personal, aşa cum nici pe Luzi n-am apucat să-l cunosc. Am reuşit să vorbesc la telefon de două ori, ştia că lucrez la acea carte, l-am interogat despre titlu, Povara orfanităţii, s-a dovedit mai mult decât încântat, dar, iată, şi el s-a stins printr-un sfârşit de februarie, iar cartea a apărut o lună mai târziu. Pe Eco ar fi urmat să-l întâlnesc la Bucureşti şi la Constanţa, când Mincu l-a invitat, însă din motive de sănătate n-am reuşit să fiu prezent în cele trei zile ale celei de-a doua vizite a sa în România. 

Cum a fost receptată poezia dumneavoastră cum în Italia? Dar eseurile?

N-am făcut mai nimic întru difuzarea poeziei mele în Italia, unde, atâta cât sunt, sunt cunoscut mai curând ca eseist, traducător şi, evident, ca dascăl italienist. Poemele mele italiene, adică scrise în italiană şi aproape toate în Italia, au circulat în cercuri mai curând de prieteni, mai puţin poeţi sau critici şi mai mult artişti plastici. Altminteri, am participat, câteodată activ, adică jurizând, la câteva concursuri de poezie care, în Italia, mai mult decât la noi, sunt cu sutele şi cu tradiţii decenale; acolo am citit şi eu din versurile mele, ca şi unor studenţi, la Macerata, spre exemplu, unde am condus un Proiect Socrates, ori în Brazilia, unde chiar mai apărut, în câteva reviste, poeme; a spune că au trezit interes îmi pare cu totul nepotrivit. N-am fost şi nu sunt un bun „gestionar” al creaţiilor mele, nici cele poetice, nici cele critice. Pe cele …biografice, din superstiţie, nici nu le mai iau în calcul. Însă mă simt dator să precizez că n-am scăpat nici un prilej să vorbesc, la cursuri, colocvii, congrese, taifasuri etc., despre poezia românească şi, în general, despre cultura noastră. La Universitatea Federală din Rio, spre exemplu, oaspete al marelui poet şi cărturar Marco Lucchesi pe care-l aştept în ianuarie, aici, la Craiova, le-am vorbit studenţilor lui italienişti un întreg curs despre Mioriţa, Meşterul Manole, dar şi despre Brâncuşi, Eliade, Cioran, Sorescu şi despre …Dunăre şi Marea Neagră.

Care era atmosfera la manifestările literare din Italia la care aţi fost invitat?

Am participat, norocos, aş spune, la câteva manifestări de tradiţie şi de ţinută: la bicentenarul morţii lui Cesare Pavese, la Torino şi la Santo Stefano Belbo, localitatea sa natală, la un bicentenar Leopardi, la congrese care au avut ca obiect de studiu personalităţi „nobelizate” precum Gunter Grass, ori de relief, precum Claudio Magris sau Vincenzo Consolo; intervenţiile mele cred că au fost primite cu interes, un argument fiind acela că am reuşit să trezesc „invidia” unor confraţi, în special unguri, dar şi americani, unii dintre ei cotaţi drept experţi în autorii omagiaţi; cu Vincenzo Consolo, spre exemplu, pe care eu îl consider unul dintre cei mai mari naratori italieni contemporani, m-am întreţinut aproape o zi întreagă şi abia întors la Craiova, am primit prin poştă, toate operele sale; din nefericire, este intraductibil şi d-sa ştia asta, mai ales din tentativele eşuate în alte limbi europene.

Ce legături s-ar putea stabili între poezia italiană şi poezia română?

Există un imens potenţial de raporturi italo-române în literatură, ca de altfel şi în alte câmpuri spirituale; cred că unele deja funcţionează, prin centre precum Cluj, Timişoara, Oradea; e nevoie însă de disponibilitate, chiar la nivelul autorităţilor (mă refer la primării, consilii etc.) tocmai întrucât e vorba, acolo ca şi aici, de bani; nu mulţi, însă e dificil să organizezi fie şi un colocviu, în România, despre poezia unei regiuni, să zicem Abbruzzo, în România, despre poezia …olteană, fără implicarea unor instanţe financiare. Italienii alocă, totuşi, mulţi bani fenomenului cultural, dar au şi ei un sistem al „aranjamentelor” mult mai rutinat decât al nostru şi, în consecinţă, e nevoie de multă energie ca să realizezi ceva. Un proiect, ca să mă limitez la ultima mea aventură de acest fel, vizează înscrierea Craiovei, alături de Moscova, Penne, Atena şi Madrid, în cadrul unui Premiu pentru roman actual, publicat în ultimii doi ani; un prieten din Pescara, poet şi „ideator” (aşa numesc ei organizatorii unor astfel de iniţiative), a venit în 2008, la mine, la Craiova, l-am dus pe la notabilităţi, am semnat şi un fel de pre-acord, dar totul a rămas pe loc; recent m-a sunat să-mi spună că există şansa relansării proiectului pe finanţare europeană; sper să se realizeze, deşi mă tem ca nu voi găsi la Craiova aderenţa necesară şi sunt tot mai tentat să-l „deleg” altora, poate chiar Uniunii Scriitorilor. Nu-i uşor, dar nici imposibil. Scriitorilor tineri ar trebui să li se încredinţeze, fără condiţii, astfel de proiecte, de oportunităţi. Eu, unul, simt că pierd din energiile de altădată: precum zăpezile villoniene, se topesc şi ele şi te întrebi onde-s ?

Care sunt filmele dumneavoastră preferate?

Sunt multe filmele care m-au marcat: Bergmann, îndeosebi (Fragii sălbatici), Antonioni (toate peliculele sale), Fellini, Bertolucci, Visconti (toate filmele lor, fiecare cu o „vârstă”, cu o tehnică şi cu o miză, toate puncte de reper ale acestei arte), apoi marii ruşi, Mihalkov şi Tarkovky, genialul portughez Oliveira, puţin cunoscut la noi; îmi place cinemaul, inclusiv cel american, însă, cu rare excepţii, îl „manipulez” şi eu ca divertisment, măcar spre a nu mă lăsa la rându-mi prea manipulat; de-a dreptul.

Ce impresie va creat literatura tânără contemporană? Există o direcţie comună spre care merg scriitorii tineri sau mai degrabă literatura tânără este reprezentată de câteva vârfuri?

Fireşte că îmi place literatura…tânără (trebuie să fim atenţi la semantică: tineri sunt şi Homer, Dante, Virgiliu, Goethe, Eminescu …, poate mai tineri decât noi!), întâi de toate prin dinamism, mobilitate, deplina sincronizare cu Lumea, chiar şi prin „căderile” (care, în sens teologic, altceva nu sunt decât probe ale înălţării) de care abundă; experimentul mi se pare amprenta de departe esenţială a literaturii tinerilor, însă nu (mai) poate fi judecat în sine, cu adică sporul de investiţie din epocile primelor „avangarde” – sau istorice, cum li se mai spune; experimentul e, azi, indus de „noua” Lume în care vieţuim, una în care realul nu mai are drept contrapunct i-realul, ci mai ales virtualul; repet de câteva decenii, lumea s-a schimbat într-un mod paradigmatic – şi preiau aici sensul pe care Thomas Kuhn l-a conferit termenului -, asta înseamnă că şi arta – tot ce ţine de spiritul creator – trebuie să se schimbe radical; radical n-ar trebui să sugereze obligatoriu că, în curând, Bibliotheca noastră universală va arde, ci că doar bibliotecile noastre îşi vor schimba aspectul şi structura; tot ceea ce-a pătruns acolo, ca patrimoniu, nu doar că supravieţuieşte, dar va persista ca instrumente modelizante  Ne aflăm însă abia la început. Dar n-a fost oare mereu aşa? Nu cumva suntem victimele unei iluzii, alta printre atâtea altele?

Ce proiecte literare v-aţi propus să le faceţi publice în viitorul apropiat?

Cât despre proiecte de viitor, momentan am înscris unul singur în agendă: ceva mai multă sănătate întru regăsirea unor energii risipite. Restul aparţine Domnului.