Ai început ca pictor şi, o dată cu 1989, ţi-ai regândit maniera artistică. De ce ai simţit că trebuie făcut acest pas?

Am încetat să pictez imediat ce am terminat Facultatea de Artă la Iaşi, în 1985. Ceea ce pictam încă atunci nu mă ajuta să înţeleg lumea din jurul meu. Am schimbat imediat tehnica şi am făcut grafică din ce în ce mai neortodoxă. Am avut noroc că am primit repartiţie - ştii, pe vremea aia, te trimiteu obligatoriu 3 ani la muncă într-un loc care putea fi în vîrful munţilor, într-o uzină siderurgică sau într-un muzeu, cum am avut eu noroc - la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea. Oraş în vestul României, cu influenţe maghiare şi cu mulţi artişti tineri. Acolo am putut să-mi dezvolt un limbaj care, în libertate, după 1989 (timp de un an, în 1990, n-am făcut artă că eram pe străzi la demonstraţii), a luat forma asta de aparentă caricatură, desen de presă. Pot spune că evenimentele politice şi sociale din jurul meu mi-au schimbat felul de-a face artă. Dintr-odată puteam desena lumea…

Cum ai numi acest simţ pe care îl ai în plus fată de ceilalţi şi care inspiră desenele tale?

Nu ştiu dacă este în plus. Îmi place să desenez. Îmi place să înţeleg prin desen. În timp, am ajuns să am puterea de-a condensa lucruri complexe în imagini simple. Cu umor. 

Cine este Dan Perjovschi: un observator ironic şi înţelept al realităţii pe care o trăieşte sau îşi asumă şi rolul de a schimba ceva (în oameni/în lume) prin ceea ce face?

Nu îmi propun să schimb oamenii, ci să-i fac conştienţi de ceea ce ei ştiu deja. Rolul meu ca artist este să ţin pe masa de discuţie idei, subiecte şi realităţi care sunt băgate sub masă. Proiectele mele scapă pieţii de artă pentru că desnele cu cretă pe perete nu se pot vinde şi cumpara. Eu cred că lumea în care trăiesc este mult mai inteligentă decât pare prin acţiunile ei. De aia încerc, cu umor, s-o trag de ureche.

Crezi că încetarea sistemului comunist în 1989 a făcut loc şi transformării sau interpretării desenelor ca artă, în România?

În felul în care eu desenez, absolut! Lumea comunistă era o lume blocată, fără curaj şi fără liberate. Ori, fără aceste lucruri, desene ca ale mele nu se pot face. Altfel, în general, desenele erau acceptate, dar ca un soi de pre-picturi, nu ca artă în sine… Desenul era întotdeauna privit ca ceva preliminar, o schiţă pentru ceva mai important. Dar asta se întâmpla, şi se întâmplă!, şi la case mai mari. Multă lume rămâne cu gura căscată într-un muzeu occidental când dă cu ochii de grafitti-urile mele pe pereţi. Unii au şocuri existenţiale că aşa ceva este permis în locul unde nu-i aşa - arta înaltă de elită este tezaurizată. Avantajul artei în ziua de azi este că-ţi permite libertăţi care nu erau posibile acum jumătate de secol. Desenul este o formă principală de artă şi, de douăzeci de ani, am impus în lume această credinţă.

Mizezi adesea pe un mesaj ascuns, pe o anumită subversivitate în interpretrarea a ceea ce arăţi. Cum împaci arta şi politica sau cum te serveşti de politică şi realitatea socială în redarea ideii şi transformarea ei în artă?

Lucrez cu paradoxuri, sterotipuri şi contradicţii. Când un om cu cravată şi servietă - a white collar - îi spune unui homeless aşezat pe jos că “Less is more”, sensul sloganului este deturnat. Te poţi gândi la diete, la ipocrizie, la postul de Paşte, la faptul că e bine să tai din excese etc. Dar realitatea este că există oameni care trăiesc cu mai puţin de un euro pe zi şi less is not more... E un desen funny, dar şi serios în acelaşi timp. Asta este reţeta desenelor mele: te fac, populist, să râzi, şi apoi, elitist, să te încrunţi. Râsul-plânsul… Sursa desenelor mele este politica, realitatea socială, şi eu o traduc pe înţelesul tuturor. Am această practică de douăzeci de ani săptămânal la „Revista 22“. Pentru mine, acum este natural. Am ilustrat texte serioase care tratau subiecte serioase. Desenele ilustrau textul, dar rezistau şi singure, ca desen în sine. Astea sunt instalaţiile mele de azi. Desene lânga desene, pe care ţi le poţi imagina cu text de jur împrejur.

Desenele tale nu sunt politice, dar ele se referă mereu la o anumită realitate politică sau socială. Desenele tale au un mesaj ironic şi mizează pe capacitatea privitorului/cititorului de a citi umoristic ceea ce priveşte, pe un anumit simţ al umorului şi pe o disponibilitate a individului de conştientizare a realităţii. Ce preferi, un homo ludens sau un homo sapiens?

Desenz pentru amândoi odată. Un ochi vesel şi un ochi critic vor da împreună o vedere stereo în trei dimensiuni. Profunzime. Desenul la mine are o calitate primară, brută. Eu desenz ca să înţeleg. Desenul meu este limbaj şi cercetare. Învăţ lumea desenând-o.

În ultimii ani eşti foarte iubit de englezi, preferat adesea pentru diverse evenimente culturale. Menţionez aici expoziţiile tale de la Tate Modern din Londra, Art Cenre la University of Warwick, Edinburgh, Tate Museum din Liverpool. Cum s-au apropiat englezii, atât de cunoscuţi pentru umorul lor, de desenele tale?