„Cred că o imagine puternică îţi deschide o lume...“

Tiberiu Neacşu (n. 24 aprilie 1981) este în prezent doctorand al Facultăţii de Litere din Craiova cu o lucrare despre opera lui Virgil Mazilescu şi lucreazăca tehnoredactor la cotidianul craiovean „Gazeta de Sud“. Este, de asemenea, redactor al revistei „Mozaicul“ şi redactor al editurii „Aius“. A publicat texte critice şi poetice în „Litera“, „Mozaicul“, „Hyperion“, „Transilvania“, „SpectActor“, „Prăvălia culturală“, „Sisif“, Caietele „Lucian Blaga“, Caietele „Mihai Eminescu“, „Colocvium“ sau „Analele Facultăţii de Litere din Craiova“. Ca poet, a debutat în volum cu Nebuna (Editura „Convorbiri literare“, 2000), manuscris premiat la Festivalul Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…“ de la Botoşani. Din octombrie 2008, la Ateneul Român din Bucureşti se joacăpiesa Proces cu uşile închise (în regia lui Arcadie Rusu) care are la bază o serie de poeme, încă nepublicate, din viitorul său volum de versuri.

 

Cum ai început să scrii poezie?

 

Prin clasa a V-a sau a VI-a… scriam catrene. Ştiam pe dinafară o mulţime de poezii, pentru cămi le citea bunicul meu şi le reţineam. Mă învăţase să recit într-un mod comunist, drept, era vorba despre ţară. Ton ridicat, şi zbieri şi urli, şi aşa mai departe. Când am citit prima oară în public eram în clasa a III-a şi învăţătoarea m-a dus la un concurs de recitat. Fiind pe vremea comuniştilor, m-a pus să învăţ Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, şi - ca să vezi ce îndoctrinat eram - nu puteam s-o citesc până la capăt pentru că mă apuca plânsul… În clasa întâi am luat primul zece pentru că am spus cum se numeşte ţara noastră, cum se numeşte partidul şi cine sunt conducătorii lui. Dar, evident, pe partea cealaltă, ai mei au fost puţin traşi de mânecă atunci când le povesteam colegilor filme de pe video, în genul American Ninja. După asta, am început în clasa a V-a să vând poezii. Ideea era că puteam să-mi cumpăr pe-un catren un baton. Eram la „Henri Coandă“, în Valea Roşie… Scriam poezioara pe o foaie, le-o dădeam, şi-o copiau, nu ştiu sub ce formă ajungea la fata cu pricina… evident că mai întâi îmi povesteau despre ea, iar eu scriam eminescianisme, îţi dai seama, aşa cum le vedeam eu, chestii romantice, cum le-am putea spune.

Dar primele poeme când le-ai publicat?

 

Cred că în clasa a X-a, în revista „Litera“, pentru că în clasa a X-a făceam Eminescu la şcoală, eu aveam tot felul de încercări de a scrie poezie. Ştiu sigur că într-a X-a am publicat prima oară un poem care a avut răsunet în trei licee din Craiova, se numea Glossă. Nu mai ţin minte poemul. Oricum, auzisem şi eu prima oară despre ataraxie, şi era cu ataraxie, evident. Era o glossă care avea patru versuri în prima strofă, dar era scrisă ok, avea şase strofe, iar prima şi ultima strofă aveau versurile inversate. Era o prostioară de liceu.

 

Cum ai aflat că a avut răsunet în trei licee?

 

Mi-au spus prietenii. Una dintre marile mele iubiri din liceu s-a certat cu profesorul de română pe tema „Câte glose există în literatura română?“ Şi ea a spus două. Iar profesorul a spus „Nu! Nota 3! Stai jos!“. Iar ea i-a pus revista în faţă. „Există două!“. A fost o experienţă ok pentru mine, după care am făcut un salt, şi am publicat în „Mozaicul“.

 

În ce an ai publicat prima dată în „Mozaicul“?

 

Prin ‘99, eram încă în liceu, în a XII-a, m-am dus cu nişte poezii la domnul Ion Buzera. Apoi, le-am văzut publicate, în numărul din decembrie al revistei. Era numărul despre apocalipsă. Am debutat, deci, cu câteva poeme apocaliptice.

 

Ce s-a întâmplat mai departe?

 

În 2000, aflu de Cenaclul „Odiseu“, care se ţinea la Inspectoratul de Cultură, şi ajung acolo, nu mă cunoştea nimeni, iar Xenia [n.n. Karo] propune să ne prezentăm, a văzut că erau oameni noi, s-a prezentat fiecare, m-am prezentat Tiberiu Neacşu, am citit… Începând de aici, s-a legat prietenia mea cu Xenia. Şi cu Xenia a început lucrul pe text. Era prima oară când vedeam pe cineva că-mi taie din poezii, îmi tăia şi profesorul de română, domnul Aurelian Zisu, în liceu, sute de pagini cu roşu la modul „nu-i bună, nu-i bună, nu-i bună…“, dar, în momentul în care am văzut-o pe Xenia că-mi tăia poemele, mă deranja ceva… Apoi, uşor-uşor, m-am obişnuit cu ideea de a lucra poemele împreună, cu cei de la cenaclu. După ceva timp, Xenia mi-a spus că este un concurs la Botoşani, Porni Luceafărul…, să trimit acolo. Şi am trimis. Am trimis tot ce aveam în materie de poezie şi am uitat apoi de concurs. Într-o zi, sună telefonul, eu din greşeală eram acasă, am răspuns, mi s-a introdus persoana respectivă că este de la Centrul Cultural din Botoşani. Eram pregătit să-i spun că a greşit numărul. M-a întrebat „domnul Tiberiu Neacşu?“. Am spus că da, tot nu ştiam ce treabă are cu mine, uitasem că trimisesem poemele la concurs. A continuat „vreau să vă spun că aţi câştigat un premiu concursul de poezie Porni Luceafărul…“ Îţi dai seama? Bucurie cumplită!

 

Deci cum ai debutat în volum?

 

Am mers la Iaşi, fiindcă eram premiat de revista „Convorbiri Literare“, m-am întâlnit cu domnul Cassian Maria Spiridon şi am rezolvat cu volumul. Cartea a ieşit în condiţii bune de tipar, însă eu habar nu aveam ce e aia corectură, astfel încât există nişte greşeli cumplite acolo, dar din cauza mea. Şi a ieşit volumul de versuri până la urmă. A avut câteva recenzii, unele bune, altele mediocre. Însă, trebuie să spun, la festivalul de poezie Porni Luceafărul… m-am bucurat să îl cunosc pe poetul Cezar Ivănescu, Dumnezeu să-l ierte!

 

 

Dacă am avea trei categorii de poezie: A (dinamică, vitală, care lasă impresia de forţă), B (afectivă, sensibilă, empatică) şi C (intelectuală, ermetică, ludică), tu pentru care dintre acestea ai opta?

 

Sunt câte puţin din fiecare, dar mai mult dinspre a treia, intelectual, ermetic şi ludic. Este foarte important afectivul, fiindcă îţi oferă dinamism în poezie. Nu mă interesează despre menstra unei poetese din zilele noastre, nu-mi spune nimic. Revenind, afectul, în mod clar, determină dinamismul, pentru că, oricât de îndrăgostit ai fi, nu poţi rămâne încremenit în proiect, şi anume în proiectul de a-ţi privi iubita în ochi şi de a-i povesti tâmpenii. Nu poţi să-i povesteşti tâmpenii decât dacă le faci, şi, bineînţeles, că nu o să faci tâmpenii, pentru că trebuie apoi să te cerţi… Totuşi, afectul nu este numai acesta: te enervează ceva, încerci să faci ceva în privinţa asta, orice ar fi, social, politic etc. Apoi ludicul, ermetismul, intelectualismul sunt parte integrantă şi o condiţie sine qua non a artei, nu se poate face artă fără să fii un intelectual. De acolo îţi tragi toată seva, trebuie să găseşti tot timpul puncte de care să te legi, în scrieri, în pictură, în sculptură, în muzică şi aşa mai departe. Trebuie să te revendici de undeva, nu poţi să exişti pur şi simplu. Ludicul este o treabă serioasă, pe care nu ai cum să o eviţi în momentul în care propui ceva artistic, ceva cu valoare. Ermetismul mi se trage de la dorinţa de a face ceva estetic, în afară de ceva important. Eu sper că literatura mea o să fie importantă cândva, la un moment dat. Eu nu scriu pentru succes imediat, probabil de asta nu am mai scris nici o carte de vreo opt ani încoace, de la prima adică. Nu pentru că nu aveam ce pune pe foaie, pentru că am avut, am şi pus, dar nu le-am dat la publicat, pentru că trebuie să fii şi critic.

 

Dar de unde crezi că vine forţa în poezie?

 

Cred că o imagine puternică îţi deschide o lume. Acum, a mai zis lumea despre poemele mele că sunt puternice, poeme de forţă, chiar şi tu ai zis. Mi se pare că, dacă îi deschizi omului o altă viziune despre ceva, despre orice ar fi, forţa vine din posibilitatea de a-l face pe om ca, în acelaşi context pe care-l vede zi de zi, să vadă altceva. Îi muţi perspectiva. În jurul oricărui lucru este o sferă, şi dacă te gândeşti geometric (mie îmi place Ion Barbu) şi vezi punctul acela în centrul sferei, îţi dai seama căpoţi trage un infinit de raze în sfera cu pricina, adică un infinit de perspective, şi el întotdeauna este întreg, rămâne acelaşi, însă îl priveşti din alte unghiuri, distanţa este aceeaşi, el rămâne acelaşi, dar tu nu îl vezi acelaşi. Probabil este o indeterminare, vezi electronul pe traiectoria lui, dar nu îi vezi traiectoria, şi încerci să-i urmăreşti traiectoria, dar nu vezi electronul. Tot timpul vei privi de la aceeaşi distanţă, dar nu vei vedea acelaşi lucru.

 

Deja am impresia ca mai avem puţin şi intrăm în fizică cuantică.

 

Păi de acolo pleacăHeisenberg şi aşa mai departe.     

 

Este şi undă şi particulă… în acelaşi timp…

 

Exact, vorba luminii.

 

Dar te-ai gândit că titlul volumului tău, Nebuna, este psihanalizabil? Dacă privim din perspectiva tarotului, este foarte interesant că primul tău volum se numeşte Nebuna, fiindcă Nebunul este cartea cu numărul zero.

 

Ştii ce mi-a zis Cassian Maria Spiridon când i-am zis numele volumului? „Eşti nebun? Măi băiatule, dacă începi cu primul volum aşa, unde o să ajungi?“

 

Şi tu ce i-ai spus?

 

I-am spus că o să mă cuminţesc.

 

Dar glumeai, nu?

 

Atunci glumeam, dar mi-am dat seama că s-ar putea să se întâmple aşa, iar a te cuminţi nu este un lucru rău.

 

Dar la perspectiva aceasta psihanalitică, jungiană, nu te-ai gândit niciodată?

 

Niciodată nu m-am gândit. Însă, ştii ce la m-am gândit? Deoarece tot volumul este inspirat din realitate, ce aiurea sună… nu, nene, e transpirat din realitate, este realitate pură.

 

Cu accent pe trans? Sau pe transpirat?

 

Pe pirat, este un trans-pirat. Nu m-am gândit niciodată la perspectiva asta jungiană, dimpotrivă, în acea perioadă, dacă îmi aduc bine aminte, eram foarte cuminte. Acum… se poate să şi mint. Într-o oarecare măsură, trebuie să minţi cu stil, şi să ţii minte ce ai minţit. Asta este o condiţie esenţială, când minţi, trebuie să ţii minte ce ai minţit şi, dacă nu poţi să ţii minte, atunci e mai bine să nu minţi. Îţi dai seama că tot interviul poate să fie o minciună, şi dacă mi-l arăţi peste 30 de ani o să mai ţin minte? Revenind, este prima dată când aud despre asta, cum că titlul volumului este psihanalizabil. Eu l-am văzut ca pe o coordonată a persoanei despre care scriam volumul cu pricina. Volumul, cumva, dacă îl privesc cu un ochi critic, e slab. Nebuna poate sugera, doar ca rostire, într-adevăr, o anima. Însă, în volum, se regăseşte un eu liric şi o ea lirică. Nebuna este exact acea bucată de timp pe care o întâlneşti poate o dată la o mie de ani, este o vârstă afectivă, clar, prima iubire.

 

Dar ea ce a zis când a văzut?

 

Pe cartea cu pricina, pe care i-am dat-o ei, scrie „Ţie“. Ea ştia… nu ştia titlul volumului, dar nu a avut nici un fel de reacţie. Probabil a fost un prim instinct de autoevaluare… Nu se va supăra oricum...

 

Desenul de pe coperta volumului de cine era făcut?

 

Desenul era făcut de Adina Handolescu. I-am dat volumul să-l citească, iar singura variantă pe care mi-am putut-o alege, din vreo douăzeci de desene, câte mi-a trimis ea pe tema volumului, a fost aceasta. Este o imagine în care ceva zboară spre cer şi ceva rămâne pe pământ, mâinile care rămân pe pământ, cred că ale lui, sunt nişte crengi de copac, ceea ce tot înrădăcinare presupune; până la urmă, cred că a prins volumul foarte bine, schiţa aceea, care mi-a plăcut foarte mult. Eu am rugat-o să îmi facă o copertă la volum şi a făcut o treabă foarte bună.

 

De kung fu când te-ai apucat?

 

În ‘90, imediat după revoluţie, m-am apucat de karate, un stil japonez, kyokushin, am făcut vreo trei ani. Apoi m-am apucat de tenis de câmp, am făcut tenis de câmp din pasiune, am făcut la modul serios, până în 1995, mă duceam la campionate judeţene, naţionale. Apoi am făcut o pauză de sport în liceu, de prin ‘95, şi am început din nou prin ‘96-‘97 să ajut un antrenor de ai mei. În 2000, am început să fac wing chun, care înseamnă„frumoasa primăvară“; sunt opt ani de când am început. Este singurul sistem de arte marţiale inventat de o femeie… şi cică sunt misogin, poţi să crezi?

Legat de kung fu... În primul rând nu reprezintă artele marţiale, kung fu înseamnă „muncă grea“, înseamnă„abilitate“, înseamnă„skill“. Deci poţi să ai un kung fu ridicat în gastronomie, poţi să ai un kung fu extraordinar în muzică, în literatură etc. Dar evident că s-a împământenit în mediul occidental ca un stil de arte marţiale.

Eu, când am plecat pe acest drum, eram atât de naiv încât să cred că puteam ajunge un maestru, în adevăratul sens al cuvântului, după care am citit o carte care se numea Pelerinul taoist, poate o ficţiune, dar dacă mintea unui om a putut să inventeze aşa ceva înseamnă că aşa ceva există! Tot timpul am zis că omul nu poate inventa ceva ce nu a existat deja. Poţi să te uiţi şi la science-fiction… chiar în momentul în care inventezi o creatură, are ochii de gândac, bot de ţap, coadă de… nu îţi poţi crea o făptură din neant, pe care să nu o fi văzut niciodată sau ale cărei atribute să nu le poţi determina. Este o chestie de percepţie, iar orice lucru legat de percepţie se răsfrânge asupra posibilităţii tale de a accepta un lucru, mai mult sau mai puţin real, şi atunci wing chun te învaţă să accepţi ceea ce simţi. Aşa aş defini eu esenţa wing chun-ului, însă, după cum am spus mai devreme, are două coordonate: să simţi fizic şi să simţi afectiv sau psihic; psihicul, în wing chun, contează foarte mult, fiind un stil care nu refuză lupta. Să vezi un nas spart din care ţâşneşte sânge este o chestie ciudată, aproape artistică, dar pe care trebuie să o laşi să se întâmple, chiar fie vorba şi de nasul tău.

 

Experienţa aceasta te-a influenţat pe tine în practica coregrafică?

 

Ei, a fost altă treabă. La un moment dat, prin 2006, pe 29 aprilie, eram în Bucureşti, iar Sergiu Anghel, un coregraf important din Bucureşti, mă întreabă dacă nu aş vrea să particip în spectacolul cu pricina, care se numea Bloody body… Am spus că, în primul rând, nu ştiu să dansez. Dar el mi-a cerut săfac nişte mişcări de arte marţiale şi am făcut. Am avut nişte prize, partenera mea era unsăpe tot corpul cu fond de ten pentru clovni, şi eu eram la fel, şi ea îmi aluneca foarte rău din mâini, astfel încât ea a avut negrituri apoi.

 

Şi de ce vă unseseră cu fond de ten?

 

Fiindcă foloseau nişte imagini proiectate pe un fundal. Pe acel fundal erau nişte imagini făcute de ruşi în al doilea război mondial, în care un cap de câine funcţiona fără corp. Erau nişte imagini destul de sângeroase. Ideea era că dacă un cap de câine putea funcţiona fără corp, atunci şi un om putea funcţiona fără sânge. A ieşit bine spectacolul, am auzit că a fost bine primit, însă trebuia să dureze 20 de minte şi a durat 45, pentru căa fost o problemă tehnică cu muzica, se tot relua. Până să se prindă lumea că este vorba despre o problemă tehnică, am dansat, mult mai mult decât era necesar. Asta se întâmpla la Teatrul Naţional din Bucureşti. S-a jucat o singură dată cu mine, apoi s-a reluat cu o altă distribuţie. Era normal să cheme oameni care se şi pricep, cum ar fi la dans, de exemplu.

 

Rămânem tot în sfera teatrului. Cum au ajuns textele tale să fie puse în scenă la Bucureşti?

 

Arcadie Rusu, regizorul şi coregraful care s-a ocupat de piesa aceasta, a vrut să facă un spectacol după Nichita Stănescu. Nu ştiu de ce, dar, la un moment dat, m-a întrebat dacă vreau să îi dau nişte texte să facă spectacolul cu pricina. Îi arătasem cu câţiva ani înainte nişte poeme scrise de mine, care i-au plăcut foarte tare. M-a întrebat dacă vreau să fie textele mele şi textele lui Nichita Stănescu într-un spectacol, iar eu ce era să zic… Apoi, peste vreo două săptămâni, îmi spune că s-a gândit, nu mai folosim Nichita deloc, mă lasă doar pe mine în spectacol.

 

Şi Nichita ce-a zis?

 

Băi, nu l-am întrebat, cred că nu ştia de proiect. S-a lucrat pe textele cu pricina, a ajuns până la urmă spectacolul la Ateneu, numindu-se Proces cu uşile închise. Nu i-am dat eu numele, Arcadie Rusu i l-a dat. Cel mai interesant a fost lucrul cu actorii, acei oameni chiar simţeau nevoia să întrebe, să le dau indicaţii, exact lucru pe text, un fel de hermeneutică. Este foarte interesant – vezi oameni care se pot transfigura, îşi pot crea din sine alt personaj. Când te gândeşti că poemele tale erau văzute într-un anume fel de către ceilalţi, începi săte gândeşti şi tu „băi, eu ce-am vrut să zic aici?“. S-a jucat prima dată pe 3 iunie, anul acesta, şi pe 14 octombrie, dar în altă formă, şi se pare că a avut ceva succes.

Sunt nişte texte în acest spectacol care au o componentă dramatică, precum Corurile. Sunt construite destul de dramatic, au un decor, o posibilitate de a fi rostite, jucate, interpretate. Însă celelalte poeme, din volumul viitor, sunt poeme destul de restrictive, austere, din punct de vedere dramatic, iar atunci nu-mi închipuiam că poemele astea pot fi jucate, nu-mi închipuiam că ar putea exista un personaj, care, în loc de replici, să spună nişte poeme ale mele, chiar aveam o reticenţă la genul ăsta de manifestare, pentru că nu suport recitatul, nu l-aş vedea pe Caramitru venind şi declamând din mine. A fost o surpriză, pentru că poţi vedea cum alţii mărunţesc munca ta şi îi dau alt sens. Arcadie Rusu a reuşit să facă ceva frumos din poemele cu pricina şi din tot ce a construit el. Singurul meu merit a fost că am scris nişte texte pe care oricum le scriam, chiar dacă erau jucate, chiar dacă nu. De asemenea, spectacolul Proces cu uşile închise o să fie difuzat pe TVR Cultural pe data de 11 noiembrie.