„Simt că în faţa orchestrei e locul meu, cu toată atenţia şi toată priceperea.“

 

Cunoscutul jazzman Pedro Negrescu (n. 25 aprilie 1969, Tecuci), pe numele lui de botez Petronius Aciocirlanoaei V. Aciocirlanoaei,  a cântat alături de Rick Condit, de Armen Donelian, de cântăreţa austriacă Elly Wright, dar şi împreună cu renumiţi cântăreţi români de jazz precum Garbis Dedeian, Mircea Tiberian, Johnny Răducanu, Dan Ionescu, Nicolae Simion, Anca Parghel, Ion Baciu Jr. sau Dan Stefanică. A studiat violoncelul ca instrument principal, la Liceul de Artă „George Enescu” din Bucureşti, şi alte instrumente precum trompeta, cornul şi pianul. Contrabasul şi chitara bas şi le-a însuşit ca autodidact. A absolvit clasa Regie de Operă a Universităţii de Muzică din Bucureşti (1995). A participat la festivaluri internaţionale de jazz din România, Polonia (1994), Grecia (1995), Bulgaria (1993, 1996) şi Germania (2000). Finalist al concursului de jazz de la Getxo (Spania, 1998), cu propriul său grup Soft Triangle; membru al orchestrei big-band internaţionala Swinging Europe - European Jazz Youth Orchestra, bursier la Bad Goisern în Austria unde i-a cunoscut pe contrabasistul Larry Grenadier, pe bateristul Billy Hard şi pe saxofonistul Rick Margitza. Discografia sa cuprinde nume cunoscute precum Jazz Behind the Carpathians: Johnny Răducanu meets Theodora Enache (1999), Green Records, România sau Rădăcini (2002), Mediaround, SUA.

Alegerea unui pseudonim este o nevoie venită din interior sau dictată de exterior?

Este o alegere practică. Nu puteam să apar pe afiş sau la diferitele concerte cu numele meu adevărat pentru că este foarte lung şi poate că s-ar reţine, pentru că odată învăţat e greu să-l uiţi, dar nu avea legătură cu jazzul. Dacă aş cânta numai muzică clasică ar fi frumos, s-ar potrivi mai bine. Există de exemplu Dana Ciocârlie care e pianistă de clasic şi care cântă în toată lumea sub numele ei adevărat. Numele meu este Aciocârlănoaiei. A fost o nevoie, atunci când am debutat eu. Se punea problema să aleg un pseudonim, mă gândeam la tot felul de legături cu numele meu adevărat. Şi i-am telefonat inclusiv lui Florian Lungu care mi-a zis ceva Bird sau Birdie. Nu am vrut sub nici o formă, oricum mai era un trompetist care mai avea numele acesta, nu mi-a prea plăcut, ceva legat de ciocârlie, skylark... Părea foarte complicat. Pe vremea când scriam poezie şi eram foarte puşti şi foarte drăgălaş aveam un pseudonim Pedro Castelan. Mi se părea mie că sună foarte frumos. Fire romantică. (Râde.) Până la urmă, Tiberian a venit cu ideea să mă numesc Negrescu pentru că se leagă de negro, de muzica americană, de black, de jazz, ca să nu mai vorbim de faptul că există celebrul hotel Negrescu de pe Coasta de Azur. Iar eu am agreat, mi s-a părut interesant. Dar nici Pedro, nici Negrescu şi nici un alt nume în clipa asta nu cred că îmi convine.

Nu te reprezintă numele pe care ţi l-ai ales?

Nu ştiu... Îmi place Scibinski şi am strămoşi cu numele ăsta. Mi-ar plăcea să mă cheme Andrei Scibinski. Îmi place foarte mult cum sună şi dacă aş avea suficient curaj mi-aş schimba şi numele în buletin.

Doar pentru că îţi place cum sună sau pentru că o dată cu el mai  aduce ceva?

Ba da, aduce o amintire. Mă lega o prietenie foarte frumoasă de cineva şi eu îmi ziceam Andrei. Pe vremea aceea scriam poezie, dar nu am mai scris poezie o perioadă îndelungată din viaţa mea. A durat foarte puţin, cum ni se întâmplă multora. Am citit în cenaclul Bacovia, am arătat poeziile unora şi altora, am dus poeziile la o revistă care se numea „Baricada“, nu am avut însă niciodată curajul să i le arăt lui Cezar Ivănescu, cu care am cântat mulţi ani.

Deci numele de Pedro Negrescu îţi aparţine cumva ţie şi este, în special, legat de muzica jazz?

M-am lansat cu numele acesta pentru jazz, nu prea mai aveam mari legături cu clasicul. Intrasem la regie de teatru muzical şi prea tare mă pasiona muzica şi prea tare mă legam de ea ca să renunţ la ea vreodată aşa că m-am înscris şi la o clasă de jazz şi m-am gândit că poate o să aleg drumul acesta. Muzica nu poate fi un hobby nici când o compui, nici macar când o asculţi. Ori o asculţi cu totală dăruire şi abandonare şi credinţă... Mă gândeam că va fi pentru un ban de buzunar, sau că îmi prinde bine ca student, sau că va deveni un mod de viaţă. Prea tare mi-a placut jazzul. Când am ascultat prima dată, am fost şocat. Ascultasem, dar nu ştiam că e jazz. Pentru jazz... Şi pe afişele concertelor cu orchestra mi-am păstrat numele.

Pare un nume pe care în mod inconştient îl asociezi jazzului.  De unde pasiunea pentru jazz?

Am avut un concert la Viena şi Marius Pop spunea: la început a fost ritmul ca o pulsaţie primordială, apoi a fost melodia ca o nevoie de exprimare a ceva, a unei stări interioare, apoi a apărut armonia ca o necesitate intelectuală. Iar eu i-am spus că pe mine armonia mă răscoleşte, îmi dă fiori. Pe mine armonia nu mă costă intelectual, pe mine mă tulbură visceral, pe mine mă răscoleşte interior, nu are de-a face cu intelectualul.

Jazzul îmi place din multe motive: îmi place pentru că este o artă extraordinară, este viu, este cea mai nouă şi cea mai frumoasă până la urmă din punct de vedere al creativităţii, al improvizaţiei, al trăirii spontane, oferă libertate, dar şi încastrare într-o formă şi mă refer la o anumită pulsaţie care durează la fel şi precis, dar în cadrul acesta, mai mult decât fix, se pot întâmpla nişte lucruri ieşite din comun. Sunt muzicieni care îţi creează sentimentul că nu există limite. Improvizaţia în muzică este un element care vine de la marii iniţiaţi în muzică şi nu este un element la îndemâna oricui.

Dacă ai avea de ales între orchestră şi jazz ce ai alege?

(Râde.) Să ştii că totuşi aş alege orchestra. Dar nu mi-ar sta bine ca dirijor în sensul bine cunoscut – domnul acela serios cu bagheta şi cu fracul pe seama căruia sunt multe fantezii erotice. Dar nu datorită acestui lucru aş vrea eu să devin dirijor. Ceea ce mă preocupă cel mai mult este descoperirea unor sound-uri noi, un anumit fel de sunet al orchestrei.

Aş alege orchestra pentru că simt nevoia să mă pun în slujba muzicii, să trec în slujba ei şi să nu epatez continuu pe nişte parapeţi destul de şubrezi şi într-o scenă destul de incertă. Dacă ar fi să trăiesc la New York sau într-un mare centru muzical, mi-ar plăcea să fiu muzician de jazz. Eşti solitar, independent, nu îţi mai pasă decât de concertele pe care trebuie să le onorezi, eşti împlinit. Sunt muzicieni de jazz care cântă pe onorarii absolut uluitoare. Dar sunt excepţii... Nigel Kennedy. În ţară nu mă simt nici suficient de onorat, nici suficient de împlinit. Cred că am acumulat incredibil de multă frustrare ca jazzman. Spaţiul românesc nu este un spaţiu prolific, care să-şi aprecieze valorile. Eu sunt un răsfăţat al ţării mele. Un alintat. Lumea mă iubeşte, lumea mă cheamă, deşi au fost perioade când m-am răzvrătit foarte tare.

Orchestra este altceva. Înseamnă renunţarea la sinele acesta de improvizator, de căutător, de boem, exacerbat, sinele de jazzman şi abordarea dintr-un punct de vedere foarte serios şi foarte umil a ceea ce înseamnă muzica mare. Deşi mă simt un tip talentat, capabil să facă lucruri surprinzătoare într-un concert, beneficiez de spontaneitate şi inspiraţie şi noroc, totuşi muzica mare implică cu mult mai mult ştiinţă, ştiinţă de carte, gestică - şi trebuie să te lupţi cu ea, să poţi conduce orchestra care este un aparat infernal care te poate trânti să nu te mai poţi ridica. O orchestră cântă pentru tine, pentru sală, nu cânţi tu. Dacă faci greşeli grave de conducere, poţi să o dărâmi într-o fracţiune. Este fascinantă lumea orchestrei, mi se pare cel mai însemnat cadru muzical, complex, sunt acolo toate culorile, fără a mă referi aici la instrumente exotice. Orchestra este o treabă pentru un adevărat bărbat.

Dar ce reprezintă jazzul pentru tine?

Jazzul este altceva. Jazzul are un păcat imens, ca toţi nechemaţii să poată sa vină să cânte. Pentru muzică trebuie să fii talentat, să te fi născut cu talent pe care să îl rafinezi cu extrem de multă muncă. Jazzul e o mare descoperire. Cred că înaintaşii noştri, Bach, Mozart, ar iubi să vină sa cânte acum. Mă întreb dacă muzica nu e făcută doar pentru o mână de oameni... 

 
Cele mai frumoase gânduri le-am descoperit la Cioran de curând, care era mare meloman. Este frumos felul în care scrie Cioran despre muzică. Cioran nu a fost pesimist, a fost un vizionar în ce priveşte muzica. Are mult bun simţ faţă de muzică.

Muzica mare e muzica mare. Este mai întâi fiorul pe care ţi-l dă raportarea ta la ceilalţi. Dacă eşti devotat muzicii şi dacă realizezi dimensiunile posturii în care ai ales să te situezi, atunci şi orchestra îţi dă girul şi te urmează.

Există ceva mai înalt ca muzica?

Nu, pentru că muzica este echivalentul dragostei.

Atunci muzica e o cale sau o devenire?

Muzica este „sunt”!

Ce fel de relaţie ai cu muzica? Erotică sau puritană...

Dacă este erotică este şi puritană. Muzica este calea. Este foarte mult erotism în muzică, dar dacă nu ai o abordare puritană a ei nu ai acces la erotism. Te prefaci, e ceva meschin. Muzica implică totul, plastica, forma, pulsaţia, energia, frecvenţa, vibraţia, rezonanţa, gestica, filosofia, literatura. Şi mai ce? (Râde.) Şi erotism, evident!, foarte mult erotism.

Mă apropii de muzică cu frică şi pietate. Nu mă urc pe scenă cu mâinile în buzunar. Îmi place să îmi arunc privirea în sală şi să găsesc un chip care să mă inspire. Atunci când dirijez e cu mult mai frumos, eşti şi cu orchestra. Publicul nu e niciodată vinovat, nici atunci când nu înţelege ce se întâmplă. Muzica este dătătoare de viaţă, de spirit. Nu poţi ucide muzica. Muzica îţi dă acel ceva pe care nu îl poţi găsi în nimic altceva.

Ce înseamnă să fii dirijor?

Trebuie înţeles un lucru fundamental: de dirijat nu te apuci niciodată. Dirijor eşti sau nu eşti. Dirijorul – l-aş numi conductor, ca în engleză... Eu aş vrea să dirijez mental, fără sa dau din mâini, fără să mă aflu în scenă, mental, toţi acei muzicieni. Când o adunare de oameni se apucă să sune împreună o muzică, din ei se degajă ceva care dă acest impact al spectacolului muzical, al concertului. Nu mai e o relaţie omul din sală-omul din orchestră, e relaţia omului din sală cu spiritul muzicii. E cel mai frumos sentimentul acesta că de acolo se degajă altceva. Muzica e spirit, dar este şi energie.

E dreptul meu să apăr muzica. Nu sunt adeptul muzicii cu text cu toate că am terminat regie. Coregrafia este ceva minunat. Meditaţie faci când asculţi muzică. Cred că toţi marii compozitori sunt îngeri care au vizitat pământul. Ar trebui să se instituie o lege care să impună fiecărui om să facă muzică, pentru ca să se familiarizeze cu ea, pentru că îţi dă o bucurie extraordinară. Muzica e ceva irepetabil. Muzica e altceva, ea este fiecare dintre noi, e ceva de care ţi-e dor. Muzica este o misiune.

Simţi ca ţi-ai abandonat instrumentul?

Am debutat învăţând la vioară, înainte de asta am avut o chitară, apoi am făcut violoncel, apoi, în paralel, pian. Da, eu l-a trădat. Violoncelul este limbajul meu. Ce-mi doresc cel mai mult este să mă ocup cel mai mult de muzică, să nu o părăsesc niciodată. A fi dirijor înseamnă a fi preot, o preoţie practicată riguros şi cu foarte multă evlavie. Este o meserie complexă care îmi este indispensabilă.

Cred că o mare parte dintre oameni vede dirijoratul ca pe o modalitate de exercitare a puterii. Din ce spui tu, pare că orchestra emană o mare energie pe care conducătorul orchestrei trebuie să fie pregătit să o dirijeze.

Tu trebuie să-ţi exerciţi puterea asupra ei şi ea să-şi exercite puterea în a servi muzica. Este puterea ta care se reflectă în orchestră şi pleacă mai departe în formă muzicală. Eu încă nu am ieşit de pe băncile şcolii. Simt că în faţa orchestrei e locul meu, cu toată atenţia şi toată priceperea.

 

Interviu realizat de Cristina Licuţă