A plecat în America din România anilor ‛60, când majoritatea scriitorilor luptau cu regimul comunist sau se conformau cererilor. Era pe atunci poetul debutant Andrei Steiu. Şi-a revăzut ţara în decembrie 1989, trimis pe post de corespondent de către NPR (National Public Radio)şi ABC News pentru a nota schimbările din România acelei perioade. Acum este profesor de literatură, unul dintre cei mai cunoscuţi români în străinătate. Are o emisiune la NPR, este una dintre autorităţile din domeniul poeziei moderne şi este editorul revistei de avangardă Exquisite Corpse şi al unor antologii de poezie americană.

A început să fie tradus în România după 1990. Printre cărţile apărute se numără Gaura din steag, Contesa sângeroasă, Casanova în Boemia, Messi@, o antologie din poezia sa americană, Era Azi. A scris în româneşte poezie şi astfel a apărut volumul Instrumentul negru. Publicase în anii ‛60  în Gazeta literară, Steaua, Luceafărul.

Andrei Codrescu este la curent cu ce s-a întâmplat în poezia românească în timpul cât a lipsit, iar acum are contacte destul de frecvente cu lumea literară din ţară.

Cum aţi fost privit de editori când aţi mers prima dată să daţi o carte spre publicare în America?

Am ajuns în America în mijlocul anilor ‛60 când poeţii se luptau cu „sistemul“, inclusiv cel al editurilor mari care publicau numai mediocrităţi. Scriitorii mainstream, care jucau jocul după regulile stabilite (edituri, premii, posturi universitare), erau a priori fără conştiinţă şi fără talent. Ca poet român care începea să bâlbâie în engleză m-am asociat imediat cu poeţii underground şi am publicat în revistele ieftine şi radicale ale vremii. Mi s-a oferit publicarea unei cărţi de poezie în 1967 de către John Sinclair, fondatorul unui cenaclu avangardist, dar am refuzat fiindcă, sclipind în adâncurile mele ca un ochi reacţionar, era dorinţa de a publica prima mea carte „frumos“, la o editură mare. Această dorinţă paradoxală s-a împlinit când un prieten i-a transmis manuscrisul lui Paul Carroll la Big Table Books în Chicago şi am câştigat premiul Big Table pentru anul 1970. Am justificat premiul şi publicarea cărţii (License to Carry a Gun) de către o editură mare cu pretextul că Big Table era mai avant decât alte edituri fiindcă-i publicase pe Jack Kerouac şi William Burroughs cu câţiva ani în urmă. Pentru scriitorii (puţini) din afara Americii, undergroundul era singurul loc unde li se deschidea uşa (lipseau uşile). Literatura americană în anii ‛60 era complet albă, de clasă mijlocie, trecută prin universităţi. Nu exista nici măcar un evreu sau un negru în departamentele de engleză la marile universităţi - toţi şefii de catedră se numeau White sau Black (dar nu erau, evident).

Aţi întâmpinat vreodată probleme în cariera de scriitor din cauza faptului că sunteţi român?

Pentru mine a fost benefic; a fost un exotism care a stârnit curiozitatea tuturor. Multe din imaginile mele poetice, traduse mot-à-mot, au fost întâmpinate cu surpriză şi apreciere. Literatura română este foarte puţin cunoscută în America.

Cum a privit cititorul american la început originea dumneavoastră europeană? A avut vreo influenţă acest lucru asupra succesului pe care îl aveţi?

Cum nu ştiau nimic despre ea, am inventat o Românie croită din miturile copilăriei şi ale adolescenţei, la care s-au adăugat informaţii de la prieteni (venite greu, pe căi complexe) şi din presă. În anii ‛70 am ţinut legătura cu câţiva scriitori români care-mi scriau din străinătate când erau lăsaţi să călătorească. Ştirile din România erau foarte proaste şi am încercat să ajut oamenii care vroiau să fugă. Am publicat articole şi am vorbit public despre dictatură, dar în acei ani vroiam cel mai mult să informez americanii despre frumuseţea şi adâncimea literaturii române (aşa cum o cunoşteam din liceu şi cum pica puţin la mine.) România pe care am inventat-o a coincis numai în linii mari cu cea adevărată, dar a fost una simpatică şi frumoasă în privinţa culturii, una disperată şi flămândă în realitatea politică. În anii ‛80 si ‛90, România politică a devenit prioritară.

Cum aţi fost privit, vizând acelaşi subiect al originii europene, după ce v-aţi construit cariera literară?

N-am avut o carieră, nu-mi place cuvântul. Nu cred că scriitorii îşi „construiesc“ cariera - ne duce vântul pe unde ne duce şi dacă avem noroc suntem citiţi. Eu am „construit“ numai romane, care trebuie construite fiindcă-s mari, ca bisericile şi grădinile zoologice. În timp ce eu publicam şi participam în foruri mediatice, România s-a mai impus atenţiei americanilor. Cu cât se auzea de România mai mult, cu atât mai mult mi se cerea opinia. Comentariile mele la NPR s-au ocupat mult de România. În decembrie 1989, am fost trimis de NPR şi staţia ABC News să văd ce se întâmplă în ţara mea natală şi din aceste observaţii au rezultat multe reportaje la radio şi TV, şi cartea Gaura din steag (The Hole in the Flag. An Exile’s Story of Return and Revolution).

Când vi s-a publicat prima carte în America, aţi fost cu siguranţă încântat. Ce s-a întâmplat când vi s-a tradus prima carte în România?

Am fost şi mai încântat: ambiţia mea a fost să devin un scriitor apreciat în România. Un vis din copilărie.

Spuneaţi că aţi fost la curent cu viaţa literară românească. Ţinând cont de faptul că aceasta a fost puternic influenţată de cenzură şi securitate, permiteţi-mi să îndreptăm un pic discuţia spre acest subiect. Utopic vorbind, comunismul este o idee bună. Cel puţin asta au susţinut unii scriitori care au ajuns apoi victimele regimului (cum ar fi Ion Caraion). Dumneavoastră de care parte a baricadei v-aţi încadrat la început?

Familia mea nu a avut nici o părere bună despre comunism. Mama şi tata erau mici burghezi şi bunicul a fost proprietar de pământ. Fasciştii le-au luat totul şi comuniştii le-au luat ce le mai rămăsese. La şcoală mă prefăceam, ca toţi colegii mei, că învăţ marxism-leninismul, dar în realitate batjocoream tot ce le era sfânt comuniştilor. Mi-a plăcut ziua de 1 mai că nu aveam şcoală şi mâncam cremvurşti la Dumbrava. Am început să gândesc despre sistem când a început revoluţia din Ungaria: atunci am vrut să devin revoluţionar şi să scriu cu creta pe gardul din piaţă „Jos Comunismul!“.

Ce părere aveţi despre scriitorii care au ales să colaboreze cu securitatea în vremea comunismului şi care, după Revoluţie, nu şi-au recunoscut colaborarea (cazul Augustin Doinaş a făcut multă vâlvă în cadrul vieţii literare româneşti)?

Nu am nici o simpatie. Dacă au făcut-o din convingere ideologică au fost proşti. Dacă au făcut-o din oportunism au fost laşi şi slabi şi nu merită nici o scuză. Dacă au făcut rău altor scriitori trebuie pedepsiţi. Cred că etica unui creator este aceeaşi în viaţă şi în scris. Scrisul face parte din viaţă, şi dacă eşti rău în viaţă nu poţi să fii un bun scriitor.

Ce părere aveţi despre scriitorii care au recunoscut (Alexandru Paleologu este un exemplu în acest sens)?

Au adăugat la prostie o văicăreală publică fără demnitate. Dezgust e ce simt. Ar fi fost mai decent să se ascundă într-o gaură în pământ şi să nu mai publice nimic. Aceşti oameni sunt exhibiţionişti neruşinaţi şi se comportă ridicol.  

Dacă aţi plecat înainte de Revoluţie, aveţi, probabil, un dosar întocmit, aflat (tot probabil) în arhivele securităţii. Ştiţi ceva despre el?

Am unul, dar ce mi s-a arătat e subţire şi fără substanţă. Aveam speranţe mai mari de la temuţii securişti. Sper că există undeva unul mai gros, care reflectă cu acurateţe activităţile mele publice împotriva sinistrului ceauşism. Am vorbit şi eu la Europa Liberă şi le-am spus la milioane de americani ce dictatură putredă domnea în România.

Şi o ultimă întrebare: după ce aţi început să aveţi succes, s-a încercat să se ia legătura cu dumneavoastră (mă refer la un contact încercat de securitate)?

Am fost ameninţat cu moartea în 1990 şi 1991 de către aceiaşi oameni care i-au ameninţat pe Vladimir Tismăneanu, Radu Tudoran şi alţii, şi care l-au asasinat pe Ioan Culianu. Grupul numit „Avram Iancu“, o combinaţie de securişti şi legionari care mai funcţionează în România, este bine protejat de securitatea română actuală. Nici unul din ei nu a fost pedepsit pentru moartea profesorului Culianu sau pentru campania de ameninţări.

Vă mulţumesc mult pentru amabilitate.

       Toate bune, Andrei.

Interviu realizat de Adriana Popp