Cătălin Ghiţă (n. 18.10.1976, căsătorit pentru cine întreabă) este, în prezent, cercetător în Departamentul de Literatură Engleză de la Tohoku University (a treia dintre cele şapte vechi universităţi imperiale din Japonia), ca bursier al Guvernului Nipon. în 2000, şi-a început cea dintâi lucrare de doctorat (O morfotipologie a poeziei vizionare: William Blake. Instanţe literare româneşti; conducător ştiinţific: Eugen Negrici), pe care a susţinut-o în mai 2003, obţinând distincţia magna cum laude. între 1999 şi 2002, a fost preparator universitar, iar, din 2002, este asistent universitar în cadrul Catedrei de Literatură Română, Universală şi Comparată, Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova. în martie şi în aprilie 2005, i-au apărut: Lumile lui Argus. O morfotipologie a poeziei vizionare (cuvânt înainte de Eugen Negrici, Editura Paralela 45, Piteşti) şi Ipostaze ale actului critic. Eseuri şi cronici literare (Editura Universitaria, Craiova). La începutul anului 2007, îşi va susţine, în Japonia, cea de-a doua teză de doctorat (Revealer of the Fourfold Secret: William Blake’s Theory and Practice of Vision; conducători ştiinţifici: Eiichi Hara şi Peter Robinson). Ulterior, pe lângă această disertaţie redactată în limba engleză, va publica un volum despre cultura niponă, intitulat provizoriu Paravane japoneze (în colaborare cu Roxana Ghiţă). I-au apărut peste o sută de studii, eseuri, cronici literare şi răspunsuri la anchete literare în reviste din ţară (Adevărul literar şi artistic, Apostrof, Mozaicul, Poezia, Ramuri, Sisif, Tomis etc.) şi din străinătate (Germania, Japonia). S-a specializat în poezia vizionară, literatura engleză: secolul al XVIII-lea şi romantismul (în special William Blake), literatura română: perioadele veche, premodernă şi modernă, misticismul în Europa şi în Asia.

Cătălin Ghiţă, criticul literar de azi, a fost îndemnat să publice de Marius Ghica şi a fost „descoperit”, apoi, de Marta Petreu în revista craioveană Ramuri. De atunci, au trecut ani mulţi şi multe articole. Cum îţi pare azi acea scrisoare a Martei Petreu, care te invita pe tine, tânăr critic aproape necunoscut, să te alături listei destul de restrânse, deci elitiste, de colaboratori ai revistei clujene Apostrof?

Marius Ghica mi-a fost cel dintâi model în arta scrisului; niciodată nu voi fi în stare să-i mulţumesc îndeajuns pentru cât m-a ajutat în perioada formării mele ca eseist şi critic. în ceea ce o priveşte pe Marta Petreu, păstrez cu nostalgie scrisoarea prin care îmi oferea posibilitatea de a colabora la Apostrof; este una dintre cele mai frumoase încurajări pe care le-am primit de-a lungul timpului. Ea venea ca urmare a publicării în Ramuri a unei cronici la consistenta sa lucrare Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României”. Este, poate, ironic faptul că nu am întâlnit-o pe distinsa eseistă şi poetă niciodată; ne cunoaştem doar virtual, prin intermediul corespondenţei.

Ce deosebire poate fi între Cătălin, asistentul care venea în faţa anului I de la Litere vinerea, la 7.30 - indecent de devreme, o oră plebee, am stabilit încă de atunci - şi criticul/omul de acum? A adus schimbări majore – din partea ta sau a celorlalţi – apariţia, în martie şi în aprilie 2005, a celor două cărţi, Lumile lui Argus şi Ipostaze ale actului critic, cărţi care, au convenit deja alţi critici ai momentului, vor trasa o direcţie şi te vor impune?

Din păcate pentru mine, ultimii cinci ani nu m-au schimbat semnificativ: am fost şi am rămas un ins antisocial. Astfel, m-am simţit destul de stânjenit de atenţia care mi s-a acordat în presa literară după apariţia celor două volume amintite mai sus. Iniţial, am crezut că ele nu vor interesa decât o mână de specialişti obsedaţi de acribia disciplinei, oameni lipsiţi, ca şi mine, de imaginaţie şi, „graţie” acestei deficienţe funcţionale, dispuşi să digere aridităţi metafizico-poetologice. Sunt surprins că am primit semnale pozitive din medii culturale diverse. Cel puţin în ceea ce mă priveşte, trebuie să spun însă că micul succes de imagine nu a produs nici o modificare de perspectivă asupra vieţii mele profesionale: sunt în continuare încredinţat că, precum repetau strămoşii noştri protomacaronari, quem dii oderunt, paedogogum fecerunt.

Ai participat la numeroase conferinţe internaţionale, la multe altele naţionale, ai două cărţi publicate şi două în curs de apariţie, dintre care una în engleză, ţi-ai obţinut un doctorat în România, iar acum eşti la cel de-al doilea în spaţiul nipon, ai primit burse de excelenţă, ai beneficiat de stagii de documentare doctorală şi acum eşti bursier al Guvernului Japoniei la Tohoku University. Cât din toate acestea este plăcere şi cât dorinţa de a fi/ de a te transforma într-o voce în cultura românească şi nu numai?

Nu cred în orgasmul literar, cred doar în cel erotic. De aceea nu simt mare plăcere atunci când scriu, ci doar, post festum, o satisfacţie teutonă a lucrului dus temeinic la îndeplinire. Mai mult decât atât, nu doresc deloc să mă transform într-o „voce” în cultura românească, pentru că nu am astfel de idealuri „mesianice”: privesc activitatea intelectuală ca pe o profesie oarecare, cu norme stricte şi cu obligaţii. De vreme ce m-am înhămat de bunăvoie la treabă, mi se pare absolut normal să respect cu fidelitate regulile jocului. Ideea de carieră însă mi-a părut întotdeauna un element insipid şi burghez, fără vreo valoare deosebită.

Lumile lui Argus a fost selecţionată în mai multe clasamente: mă gîndesc acum numai la cel făcut de Bucureştiul cultural, suplimentul revistei 22, în care figurezi pe primul loc în topul a nu mai puţin de cinci critici. Mulţumită şi acestei lucrări, ai fost nominalizat ca finalist, şi câştigător al secţiunii de literatură, la Marele Premiu Prometheus – Opera Prima de un juriu condus de Andrei Pleşu. De ce ai scris această carte, în afara motivului binecunoscut, anume că este teza ta de doctorat?

La baza redactării acestui volum stă o mai veche pasiune pentru viziuni spirituale. încă din adolescenţă, de când am început să fac traduceri din Cărţile Profetice blakeene, am fost obsedat de poetica vizionarismului, pe care o imaginam ca pe o forma mentis, aptă de a decripta mecanismele obscure ale transei religioase şi ale entuziasmului sacru, în realitatea cărora continuu să cred cu tărie. însă, oricât de mult mi-ar plăcea să fi fost mânat de vreo viziune divină à la Swedenborg sau măcar de vreun înger desprins din tablourile lui Giotto, este perfect adevărat că mobilul exterior al întregii întreprinderi a fost sobra şi recea obligaţie doctorală.

În articolele-eseu din Adevărul literar şi artistic şi, mai nou, din Sisif, vorbeşti şi despre ţara în care eşti la studii de ceva vreme şi despre alte lucruri, mult mai lejere, având prea puţine în comun cu felul de critică din cele două lucrări deja publicate, care te-au impus. Cum se împacă cele două?

Se împacă, zic eu, foarte bine. Dacă ar fi să transmut vocabularul lui Jung în sfera vieţii mele, ar trebui să spun că profilul meu de profesor şi de cercetător ar intra sub zodia unui arhetip social, persona, menit să oculteze adevăratul meu contur interior. Este, în fond, o tentativă de a mă pune la adăpost de orice intruziune exterioară, pe care o percep adesea ca dureroasă. Bucăţile din Adevărul literar şi artistic, publicate generos de redactorul-şef al revistei, Marius Vasileanu, reflectă ceva mai fidel imaginea mea reală: aceea de ins care comentează şi face haz de aproape orice îi iese în cale; puternic şi, simultan, vulnerabil în faţa tribulaţiilor cotidiene.

Cum este în fond Cătălin Ghiţă? Trebuie să ni-l închipuim ca pe un posac ursuz? Ca pe un şoarece de bibliotecă ce vede lumina zilei numai când i se lansează cărţile?

În realitate, sunt un om căruia îi place să râdă de cel puţin o sută opt ori pe zi, care moare după deserturi fine şi care se uită adesea la filme de groază (în special cu zombie). Citesc încă destul de mult (într-o vreme, eram fidel programului lui Iosif Sava, care recomanda să se parcurgă o carte pe zi), însă lenea m-a biruit şi pe mine. în ultimul timp, devorez ceea ce mulţi snobi din România ar eticheta drept „literatură de consum”: am descoperit, cu mare întârziere, câteva capodopere SF, gen ciclul Dune al lui Frank Herbert sau seria Hyperion a lui Dan Simmons.

Acum eşti în Japonia, de peste trei ani. Cum îţi par japonezii de la cei 190 de centimetri? Dar tu lor?

În primul rând, că tot am pomenit acribia în răspunsurile precedente, trebuie să precizez că măsor 191 de centimetri, nu 190, fapt care-mi permite, în plastica expresie neaoşă, să mănânc prăjitura din capul oricui aici, în Japonia (prăjitură care, după specificul locului, este făcută din pastă de fasole roşie bătută cu zahăr şi învelită într-un aluat subţire din făină de orez). Niponii îmi par conformişti, politicoşi până la exces şi relativ îmburgheziţi de confortul pe care li-l oferă o ţară bogată şi civilizată. Prin contrast, bănuiesc că eu le apar sălbatic: am părul lung, mustaţă şi barbă, umblu numai în jeans, vorbesc tare şi gesticulez inutil. Nu cred că mamele japoneze şi-ar dori vreun copil care să semene cu mine.

Ce planuri de viitor ai? Se va naşte ceva din experienţa japoneză? Un jurnal, deşi ştiu că îţi repugnă genul. Poate un fel de Jurnal portughez sau cine ştie, ceva mai mult de atât, mai picant decât destăinuirile eliadeşti?!

M-ai prins aici: într-adevăr, lucrez, împreună cu iubita mea, la o carte despre cultura şi moravurile nipone, într-un cuvânt, despre experienţa Extremului-Orient. Fragmente din această scriere apar lunar în Adevărul literar şi artistic. Sunt şi lucruri sforăitoare, despre metafizică sau despre literatură, dar şi piruete stilistice bufe, badinerii lipsite de pretenţii. Cât succes vor avea ele se va vedea abia după ce vom reuşi să încheiem/închegăm volumul.

Ce voiai să te faci când o să fii mare? Ce legătură poate fi între joaca de atunci şi criticul respectabil, aş spune, de azi, care se poate pronunţa în aproape toate domeniile?

Pe la zece ani, vroiam să mă fac macaragiu, în timp ce fratele meu, Lucian, urma să mă secundeze ca excavatorist pe şantier. Destinul m-a aşezat pe un făgaş mult mai puţin spectaculos. Greşeşti însă dacă îţi închipui că mă pot pronunţa în aproape toate domeniile. Trăiesc, ca să-l parafrazez pe Noica, prin delegaţie: accept ca fizicianul sa-mi spună cum stau lucrurile în fizică, chimistul – în chimie, matematicianul – în matematică, biologul – în biologie. Sunt foarte puţine ariile în care nu mi-e ruşine să mă pronunţ: printre ele se numără poezia vizionară (mai ales William Blake), bomboanele de ciocolată belgiene şi filmele lui George A. Romero.

La un moment dat, acum vreo cinci ani, ştiu că atunci erai în Germania, spuneai că nu ştii din ce e făcută sticla. între timp ai aflat? Pot ieşi literaţii din lumea lor, care paradoxal, să recunoaştem, poate deveni foarte îngustă? Sau, din câte ştii tu, sunt damnaţi la autosuficienţă?

Am aflat, între timp, din ce este făcută sticla, dar, aproape instantaneu, alte enigme s-au ivit la orizont. Cum se transmite imaginea pe ecranul unui televizor? Sau care este natura fizică a focului (fiindcă natura subtilă este descrisă cu suficientă autoritate în tomurile despre inspiraţia poetică)? Aceste două întrebări sunt suficiente pentru a răspunde, oarecum neconvenţional, la problemele enunţate de tine.

De la ce crezi ca ar putea literatura, eventual, salva omenirea? întreb pentru că eşti amator de filme americane în care apar tot felul de cataclisme şi cineva/ceva trebuie să salveze omenirea. O poate face literatura?

Literatura nu poate decât să le dea frisoane pseudo-erotice unor fete de pension sau să le permită unor nechemaţi ca mine să câştige o pâine. Numai o practică spirituală temeinică, un antrenament mistic poate să schimbe sau, la limită, să salveze lumea. Dar, vorba lui Wittgenstein, despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.

Care este cartea cea mai carte, cea mai bună pe care ai fi vrut să o scrii sau a cărei acţiune ai fi vrut să o trăieşti? 

Nu ştiu dacă există o carte pe care să-mi doresc să o fi scris, din moment ce nutresc convingerea că, poate, cel mai bun lucru pe care l-aş fi putut face ar fi fost să mă abţin de la a publica, precum Socrate (dar, în fine, fiecare om trebuie să-şi accepte ticurile nervoase). Din nou, nu sunt sigur că mi-aş fi dorit să trăiesc acţiunea vreunui roman: ştim cu toţii că valoarea unui volum este direct proporţională cu dramatismul sau chiar cu tragismul întâmplărilor narate. Presupun că singurele cărţi a căror acţiune merită să fie trăită sunt romanţurile de doi bani, în care eroii iubesc, se îmbogăţesc şi mor la bătrâneţe, înconjuraţi de copii şi de nepoţi.

Dacă ar fi să te pedepsesc, eu te-aş pune să vezi In the Mood for Love. Tu cum i-ai tortura pe alţii? Există o cameră 101?

Întotdeauna există o cameră 101. Una dintre cele mai frumoase torturi la care îl poţi supune pe un om este să-i iei un interviu, domnişoară O’Brien.

Ei?!

Interviu realizat de Cristina Licuţă