Romeo Niram (n. 1974, Bucureşti, http://www.romeoniram.com/) a frecventat atelierul de pictură al Maestrului Cornelui Baba şi în 1992 a devenit student la Academia de Arte Frumoase, secţia pictură, din Bucureşti. După ce în 1995-1996 a realizat pictura murală a unei biserici din apropierea Bucureştiului (Urlaţi) şi şi-a expus lucrările în câteva galerii de artă, s-a mutat în Turcia şi a prezentat lucrări în galerii de artă din Istanbul şi Ankara. În 1999 s-a mutat în Germania pentru a realiza o comandă de pictură murală într-o reşedinţă particulară, iar între 2001 şi 2004 a trăit între Spania şi Portugalia.

În 2004 a pus bazele primului ziar cultural bilingv din Portugalia - „Diaspora Română şi Moldavă“. Astăzi locuieşte în Portugalia unde are expoziţii de artă în marile oraşe şi realizează picturi murale la comandă.

Expoziţii personale în: România (Bucureşti - 1996), Turcia (Istanbul -1998, Ankara-1999), Portugalia (Câmara municipal de Fundão şi Câmara municipal de Santarém în 2002; Câmara municipal de Coimbra şi Galeria Sacramento în 2003, Câmara Municipal de Lisboa, Armazéns do Chiado şi Galeria 65 A  în 2004; XV Salão da Primavera, Paço dos Arcos, Lisabona în 2005; Galería Aguas Vivas, CC Amoreiras şi Galeria São Lázaro din Lisabona în 2006).

Mai păstrezi legăturile cu România acum când locuieşti de 7 ani în afara ei ?

Sunt mereu la curent cu tot ce se întâmplă mai important în sfera culturală românească, achiziţionez ultimele noutăţi editoriale care mă interesează. În Portugalia am început să-mi alcătuiesc o bibliotecă cu aproape toţi autorii români traduşi în limba portugheză. Sunt în jur de 300 de titluri, de la multele traduceri, apărute începând cu anii 1945, ale lui Victor Buescu, lector de Limba Română la Facultatea de Litere din Lisabona (găsite prin anticariate) şi până în zilele noastre. Am descoperit cu bucurie şi surprindere, editate în Portugalia, operele lui Panait Istrati, Sadoveanu, Slavici, Creangă, Rebreanu, Horia Vintilă, Zaharia Stancu, Cioran, Ionesco, Mircea Eliade (opera completă), Virgil Gheorghiu (opera completă). În 2004, am iniţiat un ziar de cultură, bilingv, în română şi portugheză, „Diaspora Română şi Moldavă“, cu scopul de a oferi portughezilor o apropiere de lumea culturală romanească şi românilor, care sunt aici, un ajutor în a pătrunde în cea portugheză. Am publicat articole, eseuri de Simion Doru Cristea, Andrei Pleşu, Dan Caragea, José Preto, Teodor Bakonsky, traduceri, prezentări ale celor mai importante personalităţi culturale româneşti: Eminescu, Iorga, Eliade, Steinhardt, Părintele Galeriu, Gheorghe Zamfir. România nu reprezintă o simplă legătură, este o prezenţă zilnică în viaţa mea personală şi profesională.

Este important locul în care ne naştem pentru viitoarea carieră artistică?

Spunea Eliade că „etnicul este punct de plecare şi universalul punct de sosire.“ Bineînţeles că prima lume pe care o cunoaştem, cea în care ne naştem, ne influenţează cel mai mult. Iar România nu reprezintă doar un sol fertil, ci şi unul bogat. Nu se poate să nu ne stimuleze bogaţia de influenţe, tensiunea între Orient şi Occident existentă în ţara noastră. Nu „locul“ în sine contează, ci primele cunoştinţe pe care le asimilăm, primele senzaţii pe care le experimentăm. Viaţa adultă este o retrăire permanentă a copilăriei. Bănuiesc că multe din mistere provin din acesta ori se ascund în acesta. Ca adulţi, încercăm inconştient să împlinim visele copilăriei, şi probabil că putem întrezări parte din acest mister în descifrarea neîmpliniriilor noastre adulte. Pictez pentru a simula împliniri ale viselor copilăriei, e singurul subterfugiu prin care pot oferi un simulacru acelei porniri gigantice de visare… Când eram copii, visam fără o intenţie a împlinirii prezente. Ca adulţi, ne rămâne să căutam o evadare într-o pretinsă împlinire a ceea ce ne reamintim din visele copilăriei. Se spune că arta înseamnă reconstrucţia paradisului pierdut, însă eu nu am nici o dovadă în acest sens decât ca fiind o reconstrucţie a paradisului copilăriei.

De ce tocmai Portugalia? Este ea generoasă cu artiştii?

Cred că există un „start“ în a reuşi efectiv să pictezi, cel puţin pentru mine. Dorinţa de a picta nu este suficientă. Nu reuşesc prea bine să-mi explic nici mie însumi ce anume determină acest „start“. Când eram în Istanbul, am fost întrebat de un pictor francez mai în vârstă, după ce se uitase la picturile mele de atunci: „Bine, dar tu când te apuci să pictezi?“ Nu am înţeles în acel moment ce vroia să spună. Am întâlnit pictori impresionanţi în Bucureşti şi în Madrid (pentru mine), dar care, paradoxal, nu „începuseră“ să picteze. Când pictăm, descriem, pentru noi înşine, o lume a noastră, intimă, dar este o lume cu început şi sfârşit, ca o construcţie a unei case, o „imagine“ sinceră a casei noastre interioare. Cu cât mai ambiţioasă este această descriere cu atât mai mare va fi efortul, cu atât mai determinant începutul, „startul“. Cuvintele lui Brâncuşi au fost un ecou pentru mine în toţi aceşti ani de la plecarea din Bucureşti: „Lucrurile nu sunt greu de făcut. Ce e greu e să te pui în starea de a le face…“. Drumul spre Lisabona a trecut prin mai multe capitale ale Europei. Atunci când am ajuns aici, am reuşit să mă pun „în starea de a le face…“ Totul e subiectiv, bineînţeles. Nu a avut influenţă spaţiul, ci timpul. Asta pentru că posibilitatea obiectivă, dacă apare (cunoaştem pictori celebri care în timpul vieţii nu au vândut aproape nimic), o face întotdeauna după ce pânza a fost pictată.

Se poate trăi din artă?

Se poate trăi din munca „artei“, lucrări la comandă, pictură murală ca decoraţiune interioară, deci aşa cum a fost în toate timpurile.

Există figuri de care te simţi ataşat şi care au contribuit la devenirea ta profesională şi umană?

În copilărie, când ne aşezam seara la masă, eram mereu şase. Mama, Tata care o ajuta, Fratele mai mare care ne vorbea, Sora, Fratele mai mic şi eu. Astăzi când mă aşez seara la masă, suntem tot şase. Mai puţin Mama, rămasă în ţară, mai puţin Tata, rămas să o ajute pe Mama, mai puţin Fratele mai mare, care a murit, mai puţin Sora, pierdută, mai puţin Fratele mai mic, care nu mai ajunge seara la masă. Cât timp voi mai avea putere să mă mai aşez seara la masă, vom fi mereu şase. Ce este un erou? Este doar cineva care şi-a învins propriile frici. Viaţa îmi va fi un proces interminabil de întâmplări neprevăzute. Daca voi şti să o înţeleg, să-i înţeleg cursul, disciplina, ciclul, nimic nu va putea să mă facă să mă declar învins. Ceea ce îmi va părea sordid, dureros, rău, se va putea metamorfoza într-o sursă de frumuseţe şi orice frumuseţe ne dă bucurie şi forţă. Secretul este să identific tot ce este frumos în orice se ascunde, oriunde se află el. Orice moment de existenţă are în misterul lui o enormă sursă de frumuseţe, deci în orice moment pot găsi, prin frumuseţe, drumul spre bucurie şi forţă. Chiar şi în faţa fricii de neeternitate să putem vedea, în chipurile copiilor noştri că moartea triumfă doar în serviciul vieţii, al frumuseţii. Fratele meu a fost cel care mi-a arătat cel mai bine că pot să fac orice, dacă reuşesc să nu îmi fie frică de nimic. Pot să fac chiar să fim mereu şase la masă.

Cum este portretul Maestrului Corneliu Baba, aşa cum îl regăseşti în amintirile tale?

L-am cunoscut când eram copil, şi impresiile mele despre el au rămas cele ale unui copil. Mă uitam la el ca la un monstrum, un uriaş cu puteri infinite, iar timpul şi depărtarea nu au facut decât să adâncească această impresie a mea. Ca toate lucrurile care ne impresionează în copilărie, ele rămân, odată cu trecerea anilor, nişte mituri de nezdruncinat. Privind astăzi în urmă, nu aş putea afirma cu obiectivitate decât un singur lucru. Vorbind despre literatura română, Joaquín Garrigós, cel mai important divulgator iberic al operei lui Mircea Eliade, spunea: „sunt autori care, dacă ar fi scris în franceză sau dacă ar fi fost traduşi la timp, ar fi fost astăzi repere în literatura europeană, nu simple nume cu literă mică în enciclopedii literare“. Din nefericire, lucrurile stau la fel şi în pictură. Dacă ar fi urmat exemplul lui Brâncuşi, Corneliu Baba şi mulţi alţi pictori români ar fi fost astăzi repere universale.

Sa zicem că mă aflu în faţa unei dileme: trei galerii de artă cu trei expoziţii individuale ale unor artişti despre care nu ştiu absolut nimic, şi nu am timp să le vizionez pe toate. Stau, mă gândesc şi te întreb: de ce aş alege expoziţia lui Romeo Niram ?

Cred că asta este dilema oricărui pictor. Sau cel puţin a mea, încă de la prima expoziţie. Fiecare pictor este diferit pentru că aduce pe pânze amprenta lumii lui lăuntrice, care este unică. Şi ceea ce este unic exclude orice comparaţie. Astfel, unică este şi percepţia privitorului, care se poate identifica sau nu cu lumea pe care o vede pe pânză. Dacă trebuie să fie vorba despre o alegere, aceasta nu poate fi decât una subiectivă, iar eu nu am nici o legătură sau acces la ea.

În pânzele tale apare mereu Omul, în multiplele lui ipostaze. Cum impaci planul religios cu cel literar şi cu cel erotic pe pânză?

Cred că Omul este religie, Omul este literatură şi Omul este erotism. El le defineşte, le crează şi le trăieşte pe toate cele trei. Nici una dintre ele nu există fără el. Omul nu este numai punct de legătură între ele, ci începutul şi sfârşitul lor. Suntem învăţaţi să le tratăm fragmentar, când de fapt nu avem nici o probă că nu coexistă în noi, chiar contrariul.

Într-un articol din revista Timpul, acum ceva timp, ai spus că pictura este jurnalul tău intim. În ce măsură are voie/poate să înteleagă un outsider elementele fundamentale ale lumii tale?

Cum ce este explicit încetează a mai fi intim, intimitatea nu poate fi decât intuită. De la întinderea pânzei pe şasiu şi până la retragerea ei din expoziţie, cel mai greu moment este vernisajul. Prefer să absentez decât să fiu întrebat ce am vrut să spun. Odată expusă o lucrare, nu cred că mesajul mai aparţine pictorului. Dacă, după spusele lui Blaga, omul se transformă din vierme în licurici prin iubire, la fel şi tabloul, care este o materie moartă, alcătuită din vopsea şi cârpă, devine lumină doar în ochii privitorilor.

Care dintre lucrări te-au consumat cel mai mult? Există vreuna de care nu te-ai despărţit sau nu te-ai despărţi ?

Portretul lui Corneliu Baba. Este neterminat, l-am început de peste 10 ori. Ştiu că atunci când îl voi termina, nu mă voi despărţi niciodată de el.

Care este proiectul cel mai ambiţios de până acum? Dar de acum înainte?

Ciclul Eseu despre Luciditate. Include 12 lucrări, de dimensiuni mari, reprezentând mai multe figuri din universul cultural portughez, care m-au atras: Fernando Pessoa, Camões, Manuel de Oliveira, Paula Rego, José Saramago. Lucrez în prezent la un tablou central, de 7 metri, în care vreau să includ, pe lângă figura lui Saramago şi cele mai importante cărţi din literatura română care au apărut, traduse, în Portugalia. Pe viitor, am în minte o apropiere de sculptură, mai exact o îmbinare a picturii cu sculptura.

Interviu realizat de Cristina LICUŢĂ şi Axel H. LENN