Am avut privilegiul de a ma bucura de conversatia foarte inteligenta a lui Borges

Scriitor argentinian, nascut in Buenos Aires (1942), Fernando Sorrentino a publicat sase volume de proza scurta („La regresión zoológica“, 1969; „Imperios y servidumbres“, 1972; „El mejor de los mundos posibles“, 1976; „En defensa propia“, 1982; „El remedio para el rey ciego“, 1984; „El rigor de las desdichas“, 1994); o povestire („Costumbres de los muertos“, 1996), un roman scurt („Sanitarios centenarios“, 1979), carti pentru copii si interviuri („Siete conversaciones con Jorge Luis Borges“, 1974, „Siete conversaciones con Adolfo Bioy Casares“, 1992).

A fost tradus in engleza, portugheza, italiana, germana, franceza, finlandeza, maghiara, poloneza, bulgara, chineza, vietnameza si tamil. Doua dintre cartile sale au fost traduse si in limba romana si au aparut la Editura Fabulator in 2004: „Siete conversaciones con Jorge Luis Borges“ („Sapte conversatii cu Jorge Luis Borges“, traducere Stefana Luca) si „Siete conversaciones con Adolfo Bioy Casares“ (traducere Ileana Scipione).

 

 

Cum ati devenit scriitor? Poate cineva sa devina scriitor?

 

Din moment ce literatura a fost mereu o parte importanta a vietii mele, as putea spune ca (si acest lucru a fost deja semnalat de Borges) nu exista mare diferenta intre a fi scriitor si a fi cititor. Multe persoane scriu, dar putine reusesc sa-si publice scrierile. Imi imaginez ca – din punct de vedere practic – scriitori suntem acestia din urma, pur si simplu pentru ca vedem rezultatul fizic al muncii noastre. In ceea ce ma priveste, am simtit o mare emotie in 1968 cand am vazut pentru prima data un text de-ale mele publicat. Cand am vazut un al doilea text, nu m-am mai emotionat la fel, iar acum, dupa atatia ani, am inteles ca publicarea este, la urma urmei, un lucru care se petrece la intamplare si are caracter comercial. Dincolo de publicare, literatura exista sau nu exista.

 

 

Cand ati scris prima povestire si despre ce era vorba in ea?

 

Nu-mi aduc aminte care a fost prima mea povestire si nici cand am scris-o, dar imi aduc aminte care a fost prima povestire pe care am publicat-o: „Cosas de vieja“ („Lucruri care tin de batrana“), o povestire de natura fantastica. A aparut mai intai in revista Nuestros hijos („Fii nostri“), prin anul 1968, iar apoi a fost inclusa in cartea Imperios y servidumbres („Imperii si slugi“) aparuta la Barcelona in 1972).

 

 

In constiinta europeana Cortazar, Borges, Marquez, Llosa (peruan), Carlos Fuentes (mexican) apar ca scriitori latino-americani. Pentru noi nu conteaza ca Borges este argentinian, Llosa peruan sau Fuentes mexican. Cum apar in constiinta dumneavoastra Kafka si Proust, ca doi europeni sau ca un german si un francez?

 

Fiecare tara latino-americana are propria-i personalitate, desi toti vorbim spaniola si desi exista oarece asemanari intre ele. Argentina e o tara formata din successive aluviuni imigratoare de origine europeana, si, in mai mica masura, asiatica. Din numeroasele casatori intre cei care faceau parte din aceste curente imigratoare a rezultat faptul ca noi, argentinienii, suntem foarte amestecati si fiecare dintre noi are stramosi din tari diferite (Borges, de exemplu, are stramosi portughezi, spanioli si englezi; Bioy Casares, spanioli, francezi si irlandezi; eu, printr-o ciudata exceptie, am doar stramosi italieni). Am putea spune, deci, ca 40 % din populatia tarii noastre are nume de familie spaniol; alti 40 %, nume italian; 5 %, nume german… si cei 15 % care mai raman au numele de unde provin: polonezi, rusi, arabi, japonezi, chinezi, suedezi, lituanieni… etc. Cred ca de fiecare data stiu carei nationalitati, culturi sau epoci ii apartine autorul pe care il citesc si nu se poate sa confund – sa spunem – romanele lui Dickens cu cele ale lui Balzac. In ceea ce-i priveste pe cei doi autori mentionati – Proust si Kafka – trebuie sa marturisesc – cu rusine – ca am incercat de multe ori sa citesc „In cautarea timpului pierdut“ si de fiecare data am esuat, deoarece ma plictiseam teribil: nu ma interesa nimic din ce se intampla acolo. In schimb, Kafka este idolul meu absolut: cred ca niciodata nu am admirat alt autor asa cum l-am admirat si cum il admir pe Kafka. Din cand in cand recitesc aleatoriu minunatele capitole din „Procesul“ si am mereu aceeasi senzatie, aceea de a ma afla in fata unei scrieri unice si, de ce nu, perfecte. Contrar cazului anterior, ma intereseaza tot ce se petrece in paginile lui.

 

 

Care este ultima carte pe care ati citit-o si v-a placut?

 

Nu as putea spune cu precizie, dar, de fapt, de multe ori, in loc sa citesc carti noi recitesc carti vechi care mi-au placut foarte mult. Pe cele ale lui Kafka si Borges le recitesc mereu si niciodata nu ma satur de ele. In ultima vreme, am recitit, cu mare placere, povestile din „Hierba del cielo“ („Iarba cerului“) de argentinianul Marco Denevi (unul dintre autorii care-mi place cel mai mult); romanul „Don Casmurro“ al brazilianului Machado de Assis, si, bineinteles, „Don Quijote“, care este inepuizabil si ma face sa rad in hohote.

 

 

Daca ar fi sa va prezentati scrierile cititorului roman incateva cuvinte, cum le-ati descrie? Sunt ele psihologice?

 

Nu, povestirile mele nu sunt “psihologice”. Povestirile mele sunt, in primul rand, „nemaipomenite“. Imi place ca mereu se petrec lucruri ciudate. In schimb, nu ma intereseaza literatura realista. Dar, cu cat o povestire e mai ciudata cu atat e mai necesar sa inventezi detalii adevarate si, printre aceste detalii, sunt importante si trasaturile psihologice ale personajelor: nu trebuie sa existe divergente intre gandurile si faptele personajelor. Pot spune ca niciodata nu scriu pentru a fi pe placul unui cititor necunoscut: eu incerc sa scriu textele pe care mie mi-ar placea sa le citesc. Nu ma intereseaza tendintele literare, demagogia, mesajele „umanitare“, intalnirile socio-politice. Din moment ce nu-mi place literatura „fotografica“ (cea care pretinde – un lucru imposibil – sa „copieze“ realitatea), incerc mereu sa scriu povestiri in care se petrec lucruri fantastice sau, macar, ciudate si nemaiintalnite. Cred ca am destula imaginatie, ca stapanesc foarte bine limba spaniola si ca am un excelent simt al umorului. Pot sa scriu doar povestiri si eseuri despre literatura si filologie. Nu sunt deloc in stare sa scriu poezie si teatru.

 

 

Ati publicat multe povestiri pe internet… Ce inseamna reteaua mondiala de internet pentru dvs? Ce fel de rol credeti ca vor juca scriitorii in media online in viitor?

 

Sincer, nu m-am gandit niciodata la asa ceva. Pe Internet sunt doar texte de-ale mele care apartin unor carti mai vechi deja publicate. Pe cele noi le pastrez pentru a fi publicate in carti. Totusi, cred ca Internetul este un mijloc minunat care ne permite sa avem acces in cateva secunde la multa informatie si sa comunicam foarte repede cu persoane care traiesc la celalalt capat al lumii.

 

 

Mai traieste oare barbatul care obisnuieste sa loveasca in cap cu o umbrela?
Pai, ar trebui sa mai traiasca. Nu stiu.

 

 

Ce importanta au avut pentru dumneavoastra intalnirile cu Borges?
Am avut marele privilegiu de a ma bucura, pret de multe ore, de conversatia foarte inteligenta a celui important scriitor argentinian al secolului al XX-lea. Dar, mai importanta decat aceste discutii, a fost pentru mine lectura – continua, cu pasiune, fara incetare – a operei lui Borges.

 

 

Ce au in comun Sorrentino si Borges?

 

Mereu am crezut ca sunt un povestitor mult mai bun decat colegii mei argentinieni. Dar, in acelasi timp, daca ma compar cu Borges, abia daca-i ajung la degetul mic. Ce avem in comun? Pai, gustul pentru fantezie, imaginatie, pentru jocurile literare, pentru umor… Respingerea fata de imitatie sau pseudofotografiere a realitatii, fata de literatura grosolana sau ordinara.

 

 

Ce imagine aveti despre literatura romana?

 

Trebuie sa recunosc ca am citit doar o singura carte apartinand unui autor roman. Aceasta se intampla prin 1957, autorul era Virgil Gheorghiu, iar cartea se numeste „A 25-a ora“. Dar, daca-l consideram roman si pe Ionesco, atunci si operele acestui dramaturg imi sunt cunoscute.

 

 

Cum vedeti Balcanii ? Noi, balcanicii, ne credem latino-americanii Europei.
Sincer, nu stiu ce sa raspund, decat ca, atunci cand ne gandim la Europa, ne gandim de fapt la Europa Occidentala, ca si cum tarile cele mai orientale ar fi Germania, Austria si Italia. Fara indoiala, aceasta idee nu este corecta, dar, probabil, puterea economica si cea de comunicare a tarilor occidentale din Europa fac mai accesibile si mai la indemana informatiile despre ele.

 

 

 

Interviu de Alma Ghita; traducerea din spaniola de Diana Toma, stilizarea de Cristina Licuta