Daniel Colcer (n: 15. 04.1976, Hunedoara, www.dancolcer.ro) a absolvit Academia de Arte Vizuale din Cluj-Napoca (Facultatea de Arte Decorative şi Design, Secţia Ceramică-Sticlă-Metal). În 1999, a obţinut o bursă de studii post-universitare la Helwan University din Cairo, Egipt (Facultatea de Arheologie, Secţia Egiptologie).
Expoziţii de grup: Muzeul de Istorie, Braşov; Muzeul Satului, Sibiu; Galeria Arta, Braşov; Galeria Victoria, Braşov; Muzeul de Artă, Negreşti-Oaş; Muzeul de Artă, Braşov.
Festivalul de Artă Studentfest, Timişoara; Palatul Cotroceni, Bucureşti; Galeria K.L., Cluj-Napoca; Biblioteca Academiei, Cluj-Napoca; Bienala de Ceramică de la Cairo; Târgul Internaţional de Artă, Bucureşti.
Expoziţii personale: Ramses Hilton, Cairo (pictură şi ceramică); Galeria Victoria,  Braşov (foto); Ambasada Română, Cairo (caricatură şi pictură); Open Studio, Bucureşti (pictură); Antropomorfisme, Galeria H'art, Bucureşti (pictură), Galeria Europe, Braşov.
Lucrări în colecţii particulare în Egipt, Arabia Saudită, Tunisia, Franţa, Suedia, Ungaria.

Pentru un artist tânăr, dintr-o ţară unde arta nu este decât o „cenuşăreasă“, ai reuşit să urmezi  un drum al tău cu multe împliniri. Care moment/eveniment a fost cel mai cel, ca nici un altul?

  „Reuşit“- nu-şi are locul în contextul parcursului meu cultural. Am urmat un drum, ales de
mine. Ştiam la ce mă înham, bineînţeles, fără să prevăd schimbările din sfera socialului şi lunga perioadă de tranziţie care a început să ne scoată peri albi multora, dar nu mă declar împlinit şi probabil că va trebui mult mai mult ca să îmi pot exprima satisfacţia faţă de ceea ce am acumulat şi arătat. Mi-am dorit mai mult. Am împlinit o parte. Continuu să îmi doresc mult mai mult şi linia probabil că nu o voi trage eu, ci cei care vor vorbi despre mine atunci când va fi cazul. Încă nu pot să precizez un moment/eveniment care să fie definitoriu pentru parcursul meu. Poate începutul, când m-am decis să urmez un liceu de artă în Braşov. Acolo probabil că a fost cotitura...

De ce Egipt? A fost o experienţă întâmplătoare, sau mai mult de-atât?

  Bănuiesc că aşa mi-a fost scris. Nu a fost întâmplător deloc. A fost o bursă pe care am reuşit să o primesc cerând-o cu acte, cu dosare, aşa cum se face. N-a venit nimeni să mă întrebe dacă nu cumva am chef să mă duc p-acolo. Şi, odată ajuns în acea parte de lume, nu m-am oprit din a fi fascinat zi de zi de ce vedeam, simţeam, sau de ce mi se întâmpla. A fost o experienţă plăcută în mare parte, şi aş repeta-o fără să stau pe gânduri prea mult. E ceva cu locurile alea. Te cheamă înapoi. Eu aşa simt... Nu doar retina moare de plăcere, nu doar vizualul dă pe spate orgasmatronic. E un fel de poezie acolo, care se spune simţind, nu prin cuvinte.

Există multă culoare în pânzele tale, s-ar putea spune că este chiar un abuz, o explozie de culori. Există ideea de a şoca, de a marca atenţia privitorului dacă, să zicem, intră într-o galerie să observe tabloul şi-n cel mai depărtat ungher?

  Nu există aşa ceva, şi anume încercarea de a atrage privirile asupra tablourilor mele în mod
special. Dacă vroiam asta, probabil că foloseam culori fosforescente, ba chiar neoane sau mă apucam de afaceri făcând firme luminoase. Există într-adevăr multă culoare - pur şi simplu aşa simt acum că trebuie să pictez. Probabil că e o perioadă. Îmi place să violentez ochiul privitorului, recunosc, dar, în acelaşi timp, încerc să ofer şi alte viziuni coloristice, pentru că dacă e să privim în urmă, în perioada „pumnului comunist în gură“, era mult gri, erau multe nuanţe de brun, şi majoritatea lucrărilor artiştilor sufereau de cuminţenie coloristică. Ei!! - poate eu abuzez de culori, dar este rezultatul acelui experiment social la care am fost
supuşi cu toţii. Îmi place să mă scald în culori cât mai puternice.
 
„Vitraliile“ tale indică o fascinaţie pentru corp şi sugestiile sale, într-un plan dincolo de real, într-o cheie onirică suprinzătoare - da, e primul sentiment care m-a încercat privind pânzele. Ce propune per se spectacolul vizual al lui Dan Colcer ochiului realmente profan al epocii lui homo videns?

Sunt vise. Eu pictez vise. Şi de obicei visez oameni, apropiaţi - mai mult sau mai puţin. În vis, orice se poate. Atât cât îi aduc aminte, încerc să pun visele pe pânză sau chiar să le mixez, ca un DJ.

L-am putea numi pe Dan Colcer un arheolog al interiorităţii fără a greşi prea mult?

   Nu ştiu... E adevarat că în lucrări apar frustrări personale, dorinţe, idealuri, sentimente, plăceri, nervi, dar asta nu înseamnă neapărat că sunt căutate cu acurateţea unui arheolog. Pot fi considerat aşa doar în cazul în care acea căutare se rezumă la mine, arheolog al interiorităţii personale, fără a generaliza.

În fotografie ochiul regăseşte altceva, liniştea locurilor, a oamenilor şi a detaliilor, nu mişcarea, ritmul vital din pictură. Pictura, fotografia, caricatura, ceramica sunt, cel mai probabil, registre/experimente complementare ale tale. Cât de necesară este pentru un artist diversitatea asta? Nu pierde una în defavoarea celeilalte nimic, măcar timp?

  Simt că nu mă mulţumeşte un singur domeniu pentru a mă putea exprima, am nevoie de toate aceste tehnici pentru a lăsa privitorul să mă descopere. Sunt veşnic nemulţumit, dar sunt încă în faza în care în fiecare din aceste domenii mă exprim într-un fel anume. Poate de aici şi diferenţele vizuale între ce fotografiez şi în ceea ce pictez. Când voi reuşi să combin toate aceste tehnici într-o lucrare, poate va veni şi răspunsul la întrebarea dvs., dar, până atunci, probabil că se încadrează totul încă în zona experimentului. Dar nu cred că pierd vreuna în favoarea celeilate, mă refer la tehnici. Dimpotrivă, se adulmecă, se caută una pe cealălaltă. Ele se dezvoltă separat acum pentru a se putea cupla când voi putea atinge o maturitate a exprimării în fiecare dintre ele. Iar rezultatul va veni. Promit!!
 
Imaginează-ţi o expoziţie de artă all eras în care ai fi invitat să expui o lucrare - care/ce ar  fi? Şi, dacă ai avea libertatea de a o aşeza unde vrei, de care alte lucrări/de care alţi artişti ai apropia-o?

  Am participat în timp la mai multe astfel de evenimente, dar niciodată nu am avut lucrări pregătite special pentru aşa ceva, întotdeauna am expus cea mai recentă lucrare, fie că a fost ceramică, sculptură, fotografie, pictură sau alt obiect din zona vizualului. Dacă aş avea libertatea să o aşez într-un spaţiu ales de mine, aş opta pentru un loc cât mai neobişnuit. Ultima dată am agăţat de tavan o piesă care se bălăngănea în mijlocul spaţiului expoziţional. Nu ţin neapărat să o aşez lângă vreun artist în mod special. Lucrările mele sunt independente. Se pot deosebi şi dacă sunt aşezate la grămadă cu altele.

Ştii, se poartă încă modelul criticului X care vine şi spune despre arta lui Y că este aşa sau aşa. Aş vrea să te imaginezi spectator, şi să-mi spui cum ai defini lucrările lui Dan Colcer. [Cum ar defini Dan Colcer spectatorul lucrările artistului Dan Colcer?]

  Nu suport discursurile plicticoase ale criticilor învechiţi textual. Îmi propusesem odinioară, ca la prima mea expoziţie personală să chem un critic care să mă desfinţeze, să şteargă cu mine pe jos, numai pentru a observa reacţia celor care stau ţi ascultă şi li se spune cum şi ce trebuie să vadă în arta celui care expune. Am renunţat până la urmă, dar nu se ştie când îmi vine iar vreo idee... Ca spectator, la mine lucrurile sunt simple. Când intru într-o expoziţie, îmi place să văd lucrări care sunt neobişnuite, ieşite din tipare, şi care să mă reţină în faţa lor cât mai mult timp, să mă facă să descopăr chiar şi după 5 minute şi altceva în ele. Nu vreau să văd tot dintr-o privire şi apoi să trec la următoarea pânză şi următoarea... Asta îmi propun, cu lucrările mele. Vreau ca lumea să vină, să vadă, să înţeleagă fiecare în felul său discursul meu vizual, nu să stau eu să le explic. Ceea ce mă seacă cel mai mult e întrebarea: „Dar ce reprezintă?“ Din start îmi creează un junghi existenţial. Eu arăt, privitorul primeşte, cu plăcere sau nu, nu contează. Dacă i-am creeat un sentiment, fie el şi de confuzie, eu mă declar mulţumit. Nu vreau să fiu încadrat nicăieri, nu aparţin încă nici vreunui curent, dar dacă vreţi să vă dau o definiţie a lucrărilor mele, v-aş spune atât: „Hmm...“ Tonalitatea şi mimica feţei rămăne la latitudinea fiecăruia...