Ar trebui să ne mire faptul că Faust nu are nici un echivalent în lumea antichităţii greco-latine. Cu siguranţă, Hades, zeul temut al Infernului, împungea cu regularitate cu vârful coasei mulţimea muritorilor nefericiţi, dar prea puţini eroi s-au încumetat să păşească şi să exploreze regatul invizibil, străbătut de apele Stixului. Toţi l-au combătut şi niciodată, nimeni nu a făcut vreun pact cu această zeitate întunecată.

Doctorul Johann Faust, sau, mai degrabă povestea sa, s-a născut în sudul Germaniei, în anul 1488. Inteligent, provocator, fascinat de ştiinţele oculte, şi-a construit repede renumele de magician. Moartea l-a întâlnit în 1541, îmbătrânit înainte de vreme, din cauza exceselor şi a mizeriei fizice şi mai ales spirituale. Faust a devenit curând subiectul unor anecdote şi chiar al unor farse, iar admiratorii personajului au făcut din el, până la urmă, un mit modern, care, alimentat în timp, a reuşit să supravieţuiască şi să sfideze secolele, fiind la fel de prolific şi în zilele noastre.

Faust l-a renegat pe Dumnezeu şi şi-a întors faţa către Mefisto, cu care a făcut un pact, semnând cu propriul sânge. Creatorii nu s-au înşelat, pentru că mulţi au fost (încă mai sunt) admiratorii acestui straniu personaj angajat în cucerirea Infernului.

Scriitori ca Goethe, Thomas Mann şi Christopher Marlowe, regizori ca Murnau,  Méliès ş.a., filosofi (Nietzsche şi Paul Valéry), pictorul Delacroix şi compozitorii Hector Berlioz şi Franz Liszt au servit imaginea sa, in numele creaţiei artistice. Dar această imagine surprinsă în cuvinte, pe pelicula cinematografică, transpusă în sunete sau culori şi-a găsit cei mai buni artizani-creatori în marea aventură a ştiinţelor, în marele text al lumii, în intertextele pe care le-a generat, începând cu perioada renascentistă şi până în contemporaneitate. O aventură ambiguă, o aventură de-a dreptul primejdioasă, în care tehnologia se amestecă într-o ameninţare letală pentru spirit, suflet şi raţiune.

Omul, celălalt nume al lui Faust, cu toate păcatele sale, îşi întoarce privirea către pământ, către obiectual, către material, îşi ucide zeii, uită panteonul greco-roman, îşi uită rădăcinile culturale hotărând, în cele din urmă, să contrazică vechiul blestem biblic, originar: de aici înainte, a savura fructul interzis din pomul cunoaşterii, nu va mai fi un păcat de moarte.

Tragica istorie a doctorului Faust de Christopher Marlowe (1588). Umbrit de compatriotul şi confratele său în ale scrisului Shakespeare, Christopher Marlowe este, cel puţin din punct de vedere cronologic, primul mare scriitor elizabetan. Faustul său este, de asemenea, prima operă literară importantă consacrată mitului, care nu a fost nici egalată, nici depăşită decât două secole mai târziu, de Faustul lui Goethe. Marlowe era un rebel, un libertin, un necredincios cu o viaţă tumultoasă sfârşită brusc printr-o moarte precoce. De asemenea, apropierea sa de tragedia lui Faust e oarecum ambiguă. El încearcă să depăşească limitele cunoaşterii omeneşti (morală care se regăseşte în toate interpretările mitului, până astăzi, pactul cu diavolul nefiind decât un simplu pretext); cu siguranţă, pentru Marlowe, Faust reprezintă figura strălucitoare a omului revoltat, a omului nou (să nu uităm că acţiunea ne plasează în perioada renascentistă) îndreptat împotriva obscurantismului şi a dogmei bisericeşti. Nu e nicio îndoială că autorul nutreşte o adevărată simpatie faţă de personajul său, erijându-se în purtătorul lui de cuvânt. In acest sens, Faustul lui Marlowe e o operă contestatară, chiar dacă concluzia sa este amară/plină de amărăciune. Varianta lui Goethe (1790, 1831), mult mai romantică, a fost şi vizibil diferită.

De fapt, există două opere cu titlul Faust, scrise de Goethe, dintre care, cea mai cunoscută este cea scrisă în 1790 şi tradusă de Gérard de Nerval în 1828.

Povestea seamănă în mare parte cu cea a lui Christopher Marlowe. Regăsim elementele obişnuite (căutarea cunoaşterii imposibile, pactul cu Mefisto, căutarea plăcerilor şi damnaţiunea), dar Goethe introduce în opera sa un personaj nou: Margareta. De fapt povestea ia, la un moment dat, o turnură sentimentală. Altă diferenţă constă în aceea că aici sufletul lui Faust se constituie în obiectul unui pariu între Dumnezeu şi Mefisto, la începutul prologului. Dar, dincolo de aceste detalii, fondul scrierii lui Goethe îşi dezvăluie unicitatea şi originalitatea. In timp ce versiunea lui Marlowe are aproape o aură de „divertisment” (diabolic, desigur), Faustul lui Goethe e mai filosofic, mai profund, mai reflexiv, el este, fundamental, o meditaţie asupra condiţiei omului. Fără îndoială, opera lui Goethe a surclasat din punct de vedere estetic pe cea a lui Marlowe, după părerea literaţilor şi exegeţilor care s-au aplecat asupra ei.

In Strania poveste a lui Peter Schlemhil (Adalbert von Chamisso, 1814), Peter Schlemhil îşi vinde nu sufletul, ci umbra, unui bărbat misterios îmbrăcat în haine gri (diavolul?) contra unei cantităţi de aur, aparent inepuizabile. La prima vedere, pare a fi o afacere pe cinste: ce este o umbră, în comparaţie cu sufletul? Absolut nimic. Dar această absenţă a umbrei, considerată ca un stigmat social îl face pe Peter Schlemhil să fie respins de către semenii săi.  Exclus din lumea oamenilor, e condamnat să trăiască în singurătate, ferit de lumina care revelează natura sa ruşinoasă, latura sa condamnabilă.

Cum putem observa, cartea lui Chamisso este, înainte de toate, o parabolă scrisă sub forma unei povestiri, care reînnoieşte într-o manieră originală mitul faustic. Inafară de problema identităţii omului şi a raporturilor sale cu societatea, el abordează mai degrabă problema diferenţei şi a excluderii, decât pe cea de ordin filosofic şi metafizic.

Acest aspect situează, de altfel, povestirea, în context universal, fiind mai aproape de preocupările omului contemporan, laic, şi este, în acelaşi timp, o scriitură mai accesibilă gustului publicului larg decât piesele „savante” ale lui Marlowe şi Goethe.

Jack Faust (Michael Swanwick, 1997), un roman stufos, abordează mitul adăugându-i un element tipic SF: invocarea unei istorii alternative. In plus, Mefistofel se debarasează de atributele sale religioase şi demonice pentru a deveni o entitate extraterestră al cărui nume este el însuşi o ecuaţie matematică, dar care nu caută să distrugă omenescul. Două idei originale care aduc un suflu tânăr povestirii şi pe care se clădeşte un roman uimitor, complex, comic, emoţionant, iconoclast, care evită orice morală, de o pătrunzătoare inteligenţă, al cărui centru de interes îl reprezintă condensarea, în mai puţin de trei sute de pagini, a cinci secole de evoluţie ştiinţifico-socială. Cinci secole din viaţa unui singur om, Jack Faust care, cu ajutorul lui Mefisto, îşi va conduce epoca (Renaşterea) spre evoluţia industrială, într-un sinteză extrem de reuşită. Un Faust de altfel mult mai egoist decât predecesorii săi, al cărui proiect de a lupta împotriva obscutantismului şi de a conduce umanitatea către culmile progresului, se loveşte de scepticismul contemporanilor săi. Un Faust care, fidel mitului, nu este lipsit de un anume orgoliu care-i ameninţă bunele intenţii. O operă superbă, una dintre cele mai reuşite contribuţii contemporane la fructificarea mitului.

Prin comparaţie cu numărul mare de opere literare, din care am citat numai câteva, cinematografia, deşi mai modest reprezentată, a dat, la rându-i, câteva scenarii reuşite, inspirate de personajul faustic, demne de a fi reţinute.

Faust, o legendă germană (Friedrich Wilhelm Murneau, 1926) este un film mut, un bun exemplu de expresie germană, în care jocul de umbre şi lumini ilustrează cu succes climatul şi mizele proprii mitului. Efectele speciale reuşite (pentru vremea respectivă), unghiurile de vedere complicate întăresc senzaţia de stranietate, iar scenariul este fidel povestirii originare. Evident, această versiune mută are, inevitabil, un aer prăfuit (în special în aparenta grandilocvenţă a lui Mefisto şi a conţinutului său eminamente iudeo-creştin), dar dificil de omis aici, având în vedere faptul că este vorba de prima mare operă cinematografică în care mitul a fost a abordat.

Diavolul şi Daniel Webster (William Dieterle, 1941), a rulat şi sub titlul Omul care şi-a vândut sufletul. Acţiunea se petrece în 1840, în Noua Anglie. Un fermier sărac, Jabez Stone a acceptat să semneze un contract cu un anume Mr. Scratch (alias Mefisto), pentru aur. El îi poate returna datoriile prin intermediul unui cămătar – Stevens – şi să ducă o viaţă decentă. Dar comportamentul lui Jabez se modifică odată ce intră în posesia averii: devine egoist, arogant şi insensibil la suferinţele celorlalţi fermieri. Soţia sa, Mary, începe să-şi facă griji când observă schimbarea soţului ei, care se petrece sub influenţa din ce în ce mai nefastă a domnului Schratch. Avocatul Daniel Webster îi sare în ajutor în momentul în care, după expirarea contractului, diavolul îl ademeneşte să-l reînnoiască. Atunci începe un proces între Daniel Webster şi diavol şi, în cele din urmă, avocatul obţine câştig de cauză, demonstrând atitudinea îndoielnică şi eminamente antiamericană a martorilor convocaţi de demon. Fermierul este salvat şi îşi regăseşte liniştea în sânul familiei, în timp ce diavolul porneşte în căutarea unei noi victime. Diavolul şi Daniel Webster este o poveste foarte cunoscută în SUA. Nimic surprinzător, atâta timp cât această variantă rurală a lui Faust se aseamănă cu temele îndrăgite de americani: muncitorul onest şi bun creştin, familia, tentaţia răului, personajul avocatului devotat care apără şi garantează bunurile (atât materiale cât şi spirituale) ale americanilor. Bineînţeles, filmul se încheie printr-un proces, scenariu foarte apreciat de americani.

Inspirate de acelaşi mit sunt şi Mâna diavolului (Maurice Tourneur, 1946), o adaptare a nuvelei Mâna fermecată a lui Gérard de Nerval, Frumuseţea diavolului (René Clair, 1949), un film alb-negru remarcabil prin originalitatea scenariului: Simon-Faust ia, după semnarea pactului, înfăţişarea lui Filippe-Mefisto şi invers, ceea ce permite actorilor jocul de rol dublu. In ceea ce priveşte firul narativ, el rămâne fidel mitului, în linii mari.

Margareta nopţii (Claude Autant-Lara, 1956) este o adaptare a unui roman de Pierre Mac Orlan, o frumoasă transpunere a mitului în Parisul anilor 1920.

Fantoma din Paradis (Brian de Palma, 1974), împleteşte mitul lui Faust cu povestea fantomei de la Operă, sub forma unui film pop-rock cu accente gotice, o adevărată bijuterie a regizorului Brian de Palma, prin virtuoasa punere în scenă, prin decorurile şi costumele care recreează cu succes atmosfera epocii în care a fost realizat.

Inimă de înger (Alan Parker, 1986) este unul dintre cele mai bune filme inspirate de mitul lui Faust, cu o distribuţie de excepţie (v. Robert de Niro).

Trebuie să mai amintim Viaţa mea e un infern (Josianne Balasko, 1991), Asociatul diavolului  (Taylor Hackeford, 1998), Demonizatul  (Harold Ramis, 2001) şi, nu în ultimul rând, Diavolul şi Daniel Webster (Alec Baldwin, 2007), cu Antony Hopkins, Alec Baldwin şi Jennifer Lowe Hewitt – o nouă versiune a filmului din 1941, în care Daniel Webster e un scriitor care îşi vinde sufletul lui Mefisto, iar numele personajelor şi rolurile au fost inversate.

Povestea personajului Faust s-a pierdut, în timp, iar adevăratul său destin, la începutul secolului XXI este să reprezinte întreaga istorie a umanităţii. De fapt, mitul lui Faust este mitul unei umanităţi autodistructive. Prin tot ceea ce a făcut, Faust a dorit să inoculeze societăţii atributele marilor personalităţi ale timpului său, să extragă din mulţime valorile, dar, treptat, această încercare a fost redusă la drama unui singur individ. Mitul va avea, în continuare, o viaţă lungă, complicată şi efervescentă, din vreme ce a străbătut secolele într-o perpetuă devenire şi a ajuns în contemporaneitate sub forma mitului corupţiei universale, sub acţiunea omului, îndeosebi a evoluţiei ştiinţifice şi tehnologice.