Pentru poetul francez Rene Daumal (1908-1944), textele sacre sanscrite au reprezentat una dintre sursele fundamentale de cunoaştere. A cunoscut India mai întâi prin intermediul romanelor de aventuri care îi constituiseră lecturile din copilărie, apoi a remarcat interesul teosofilor, al lui Schopenhauer şi al lui Rene Guenon pentru hinduism. În final, s-a dedicat studiului limbii, culturii şi spiritualităţii sanscrite. De asemenea, trebuie amintit voiajul său în Statele Unite ale Americii, alături de dansatorul hindus Uday Shankar. Ca mărturie a acestui interes, ne-au rămas mai multe studii (precum Puterile cuvântului în poetica hindusă, publicat în 1938, în revista „Messures“ sau Bharata. Originea teatrului. Poezia şi muzica în India, apărut în 1970 la Gallimard), traduceri, precum şi un studiu al limbii sanscrite, apărut postum, în 1985, la Editura Ganesha.

Un text fundamental pentru înţelegerea modului în care Rene Daumal concepe poezia este „Pour approcher l’art poetique hindou“, din 1940. Aici, poetul îşi propune să realizeze o comparaţie dezvoltată între poetul hindus şi poetul contemporan. Înainte de a ajunge însă la tipurile de literatură create de poeţii celor două civilizaţii, Daumal abordează tema diferenţelor existente în modul în care ei concep cunoaşterea şi înţelegerea lumii, în general.

Diferenţa fundamentală între conceptul de cunoaştere la omul occidental, respectiv la hindus izvorăşte din modul în care reprezentanţii celor două civilizaţii se concep pe sine.

Omul occidental modern se concepe pe sine însuşi ca fiind adult, împlinit, tot ce face până la moarte fiind să acumuleze sau să cheltuiască diferite materii exterioare (bani, cunoaştere, forţă vitală), fără ca această acumulare sau irosire să îi schimbe în vreun fel fiinţa profundă, lucrul pe care îl desemnează atunci când pronunţă cuvântul „eu“.

În schimb, hindusul se priveşte pe sine ca pe ceva aflat în devenire, ca pe o viziune falsă care trebuie îndreptată, un compus de substanţe care trebuie transformate, o multitudine care trebuie unificată.

Această diferenţă ontologică are ca efect şi o diferenţă gnoseologică. Omul occidental şi hindusul concep cunoaşterea în două moduri extrem de diferite.

Pentru omul occidental, cunoaşterea este o activitate specific intelectuală, în timp ce hindusul consideră că nu numai intelectul, ci toate funcţiunile omului trebuie să participe la procesul cunoaşterii.

În timp ce, pentru occidental, progresul cunoaşterii înseamnă achiziţionarea, prin mijloacele oferite de percepţie şi de logică, a unor noi cunoştinţe despre lucrurile pe care le putem percepe şi despre care putem auzi vorbindu-se, pentru hindus progres al cunoaşterii înseamnă perfecţionarea mijloacelor de percepţie şi de gândire, precum şi achiziţia organică a noi facultăţi de cunoaştere.

Atitudinea faţă de cunoaştere a occidentalului poate fi definită cu ajutorul verbelor „a putea“ şi „a prevede“.

Atitudinea faţă de cunoaştere a hindusului poate fi definită prin intermediul verbelor „a deveni“ şi „a transforma“.

Inclusiv înţelegerea termenului „experimental“ este diferită, în ce ele două civilizaţii. Metoda experimentală a occidentalului are ambiţia de a fi aplicată tuturor obiectelor – mai puţin „sinelui“, care este respins în domeniile speculaţiei filosofice sau al credinţei religioase. Pentru hindus, „Sinele“ este obiectul prim, ultim şi fundamental al cunoaşterii, cunoaştere care este nu numai experimentală, ci şi transformatoare.

La noi, oamenii sunt consideraţi egali în fiinţă şi diferiţi prin ceea ce au: calităţi înnăscute şi cunoştinţe acumulate. Hindusul recunoaşte o ierarhie în fiinţa oamenilor; maestrul nu este doar mai înţelept şi mai abil decât elevul, el este, în mod substanţial, mai mult decât elevul. Şi asta face posibilă transmiterea neîntreruptă a adevărului.

În sfârşit, pentru omul modern, cunoaşterea este o activitate separată, independentă de celelalte. Pentru hindus, dobândirea cunoaşterii, fiind schimbare în om însuşi, antrenează şi presupune schimbarea tuturor manifestărilor sale, a întregului său mod de viaţă.

Diferenţele generale dintre indivizii aparţinând celor două civilizaţii se aplică, cu atât mai mult, în ceea ce priveşte poeţii hinduşi şi poeţii din Europa contemporană.

Pentru hindus, poezia este un mijloc în serviciul cunoaşterii, dar şi una dintre cele mai înalte activităţi pe care omul le poate exercita.

Agni-purana afirmă, în acest sens. „E greu să ajungi să fii un om în această lume; ajuns acolo, e foarte dificil să atingi cunoaşterea; de acolo, e greu să ajungi să fii un poet; iar apoi, este şi mai dificil să ajungi să ai puterea creatoare“. Operaţiunea poetică – al cărei reflex este gustul poetic – este un adevărat efort al poetului, nu numai pentru a cunoaşte legile materiei sale şi regulile meseriei sale, ci şi lucru interior, pentru a se disciplina şi a se ordona el însuşi, astfel încât să devină un instrument mai bun al funcţiunilor „supranaturale“ – în totul, un fel de yoga. Prin jocul sunetelor, al sensurilor, al rezonanţelor, al ritmurilor, întreaga sa lume interioară se pune în mişcare.

Şi, ca şi cum ar fi o lumină reflectată de atman-ul universal, actul său poetic participă la mişcarea cosmică: „Toate poemele recitate şi toate cântecele, fără nicio excepţie, sunt porţiuni ale lui Vishnu, ale Fiinţei supreme, înveşmântate într-o formă sonoră“.

La poeţii noştri, puterea sugestiei rasa se exercită mai degrabă la întâmplare, după nişte mecanisme pe care ei nu le cunosc bine şi care sunt clasate toate sub noţiunea vagă de „inspiraţie“. Învăţarea se realizează fără vreo metodă, iar reuşitele sunt accidentale.

Poetul hindus este produsul unei educaţii metodice, urmată alături de un maestru, într-un scop superior artei înseşi. Poetul occidental se formează de bine de rău, fără să ştie cum, şi, aproape întotdeauna, talentul său se specializează în exprimarea sentimentelor cele mai conforme cu natura sa individuală. Racine este un minunat poet al Eroticii, dar aproape numai al Eroticii, în diferite nuanţe ale sale. În schimb, poetul hindus trebuie să fie capabil, ca un bun artizan, să interpreteze întreaga gamă a fiecărui sentiment.

Sintetizăm, în tabelul de mai jos, diferenţele esenţiale între omul occidental şi hinduist, aşa cum Rene Daumal le înfăţişează, în eseul Pour approcher l’art poetique hindou. Acestea sunt, aşa cum am văzut, esenţiale pentru înţelegerea diferenţelor dintre poetul hindus şi poetul european.