Pilonii Europei şi Evul Mediu: încă ne bântuie fantoma „mileniului întunecat“

         Deşi – cel puţin la nivel de discurs - s-a renunţat demult la viziunea iluministă, conform căreia Evul Mediu nu însemna decât un mileniu întunecat, caracterizat de obscurantism, superstiţie şi regres, Europa actuală nu îşi asumă încă deplin această perioadă a istoriei sale.

Pentru ilustrarea acestei atitudini, este suficient să amintim modul în care Europa se defineşte pe sine, astăzi.

Cultura europeană este definită astăzi drept o cultură a unităţii în diversitate, fiind însă evidenţiate câteva fundamente comune. Asupra a trei dintre aceste fundamente se cade de acord în toate lucrările de istorie a Europei:

-         cultura Greciei antice;

-         civilizaţia latină;

-         spiritualitatea iudeo-creştină;

Pe lângă aceste fundamente aproape unanim acceptate, în anumite lucrări – de pildă în „Filosofia unificării europene“ a lui Andrei Marga – sunt enumerate, printre fundamentele actualei civilizaţii europene, încă două:

-         democraţia parlamentară modernă;

-         ştiinţa şi tehnica modernă.

Poate fi remarcat cu uşurinţă faptul că cele cinci elemente amintite pot fi grupate în două mari categorii, în funcţie de epoca în care au apărut şi s-au dezvoltat.

Trei dintre ele aparţin Antichităţii.

Bornele temporare între care putem încadra cultura Greciei antice – primul fundament al culturii europene – sunt cuprinse între secolul VIII a Chr. – secolul în care au fost concepute Iliada şi Odiseea sau în care încep să se desfăşoare Olimpiadele – şi secolul III a Chr. – când elenismul dă naştere ultimelor două monumente de arhitectură care au fascinat Antichitatea, fiind incluse pe lista celebră a aşa-numitelor „şapte minuni ale lumii antice“: Farul din Alexandria şi Colosul din Rodos. Acum trăiesc şi îşi scriu opera filosofii ionieni, atomiştii, Pitagora, sofiştii, Socrate, Platon şi Aristotel, acum apar epopeile lui Homer, tragedia greacă a lui Eschil, Sofocle şi Euripide, oratoria îşi atinge apogeul prin discursurile lui Demostene, acum văd lumina zilei creaţiile artistice ale lui Phidias, Praxiteles sau Scopas.

Civilizaţia latină – al doilea fundament al culturii europene – se dezvoltă pe parcursul a mai bine de un mileniu, începând cu 753 a Chr., data legendară a întemeierii Romei, şi sfârşind cu 476 p. Chr., anul în care Odoacru sau Odovacar, căpetenia migratorilor heruli, pune capăt domniei ultimului împărat din Apus, Romulus Augustulus. Instituţiile şi dreptul roman, reţeaua de drumuri, arhitectura, structurile politice apărute ca urmare a necesităţii de a guverna un imperiu în primă ascensiune – primă prefigurare a Europei unite – apar în acest interval de timp.

Bazele spiritualităţii creştine – al treilea fundament al culturii europene – sunt fixate, de asemenea, în Antichitate. Începând cu secolul I şi până în secolul al V-lea, este definitivată structura actuală a Noului Testament, sunt scrise operele Părinţilor apostolici ai Bisericii, sunt condamnate principalele erezii şi fixate elementele fundamentale ale dogmei, este redactat Simbolul credinţei, au loc primele concilii ecumenice – singurele recunoscute de toate confesiunile creştine.

Dacă aceste trei elemente fundamentale care au participat la definirea a ceea ce înţelegem astăzi prin cultură europeană au fost definitivate în prima jumătate a mileniului 1, celelalte două fundamente ale culturii creştine – democraţia parlamentară şi ştiinţa şi tehnica modernă – s-au născut în ultimele cinci sau şase secole, fiind, aşadar, o creaţie a epocii moderne şi contemporane.

Regimurile politice democratice, dar şi corpusul de principii filosofice şi politice ce au la bază ideea de suveranitate a poporului şi de alegere liberă de către acesta a conducătorilor săi au ca origine evenimente politice, reglementări juridice, scrieri filosofice care pot fi încadrate cronologic, în marea lor majoritate în secolele XVII, XVIII şi chiar XIX, pentru ca sistemele democratice să devină o realitate pe tărâm european abia pa parcursul secolelor XIX şi XX.

În cadrul procesului de naştere a democraţiei moderne, putem aminti, ca repere fundamentale, din punct de vedere politic: revoluţia engleză din secolul al XVII-lea, războiul de independenţă al coloniilor engleze din America de Nord, Marea Revoluţie franceză, revoluţiile europene de la 1848; din punct de vedere juridic, redactarea şi adoptarea Bill of Rights din 1688, care pune bazele monarhiei constituţionale în Anglia, Declaraţia de Independenţă din 1776 şi apoi Constituţia Statelor Unite ale Americii din 1787, Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului adoptată de Adunarea Naţională din Franţa în 1789; din punct de vedere al evoluţiei gândirii politice, opera lui David Hume, John Locke, Jean-Jacques Rousseau, Montesquieu, Voltaire.

În ceea ce priveşte ştiinţa şi tehnica modernă, originile acesteia pot fi stabilite în secolele XVI-XVII, marii fondatori fiind Galileo Galilei (1564-1642), Johannes Kepler (1571-1630) şi Isaac Newton (1643-1727). Ştiinţa modernă se defineşte prin metodologia sa, formulată de către Galileo Galilei sub forma a trei postulate, valabile şi astăzi:

1) existenţa legilor universale cu caracter matematic;

2) descoperirea acestor legi prin experienţa ştiinţifică;

3) reproductibilitatea perfectă a rezultatelor experimentale.

Această metodologie, valabilă şi astăzi a fost formulată aşadar în secolul al XVI-lea, în zorii epocii moderne. Dezvoltarea ştiinţifică şi tehnică ce au urmat acoperă epoca modernă şi contemporană.

Această scurtă trecere în revistă a originilor civilizaţiei şi culturii europene actuale – aşa cum sunt concepute astăzi de către filosofii unificării europene şi nu numai – permite formularea concluziei că în Europa predomină şi astăzi o viziune asupra epocii medievale ce îşi are rădăcinile în concepţiile iluministe.

Chiar dacă perioada Evului Mediu nu mai este unanim considerată drept o epocă întunecată şi nu mai este renegată şi regretată, nici nu se consideră că mileniul medieval ar fi produs un element de cultură şi de civilizaţie care să stea la baza culturii europene actuale. Singurele epoci productive – atât pe planul ideilor, cât şi al culturii şi civilizaţiei – sunt considerate, aşa cum am arătat mai sus, Antichitatea şi epoca modernă.

Şi totuşi… cu ce este mai puţin reprezentativă, pentru Paris de exemplu, Catedrala Notre-Dame decât Turnul Eiffel? Opera lui Toma d’Aquino nu ilustrează oare spiritul european la fel de bine ca opera unui filosof idealist german? Îşi reneagă unele dintre cele mai mari oraşe europene – Munchen, Amsterdam, Praga sau Hamburg – originile?

În psihologie, se consideră că o persoană care îşi reprimă amintirile din perioada tulbure a adolescenţei nu are şanse de dezvoltare normală ci, mai devreme sau mai târziu, va dezvolta o boală mentală. Care sunt şansele unei Europe care neglijează încă un mileniu din propria istorie?