Intelectualul public

Cartea lui Adrian Gavrilescu, Noii precupeţi, apărută în 2006, are ca subiect condiţia intelectualului public român şi felul în care acesta activează în spaţiul public. Demersul autorului pornește de la o serie de precizări teoretice, menite să stabilească câteva repere necesare înţelegerii unei noţiuni controversate cum este cea a intelectualului public. Definit ca un individ cu o personalitate puternică, un cugetător, un reflexiv şi critic al politicilor guvernamentale, intelectualul pătrunde în spaţiul public în momentul în care îşi părăseşte poziţia observatorului obiectiv. Este vorba despre „trădarea” lui, aşa cum o numeşte Julien Benda, despre decizia de a deveni părtaşul jocurilor politice de care, înainte, se ferea.

Devenind public, intelectualul părăseşte spaţiul restrâns, relativ intim, al întrunirilor cu cei asemeni lui şi în care discuţiile, dezbaterile atingeau un grad înalt de profunzime şi nuanţare, în care lipsea susceptibilitatea intenţiilor ascunse. Intrarea în spaţiul public aduce cu sine o transformare a discursului, dar şi a statutului intelectualului. Acesta din urmă ajunge prins într-un mecanism unde relaţiile de dependenţă şi raportul de forţă (dintre elementele lumii în care activează şi care îl legitimează ca atare) limitează libertarea de exprimare şi o încorsetează cu pretenţiile unui public nespecializat, lipsit de discernământ şi spirit critic. 

Dincolo de indentificarea originilor intelectualului public, dincolo de diferenţele şi nuanţele care sunt făcute de autor, unele lucruri ţin de evidenţă. Coborât în lume, intelectualul îi preia „păcatele” sau, folosind metafora lui Gavrilescu, coborât în piaţa publică, acesta se supune legilor ei, devenind precupeţ.

În analiza mediului intelectual românesc, Gavrilescu porneşte de la modelul francez ilustrat atât de Hamon şi Rotman în 1980, cât şi de Emmanuel Lemieux în 2003, model de care spaţiul românesc pare să se apropie foarte mult. Intelectualul public se dezvoltă şi funcţionează într-un sistem foarte refractar la intruşi şi foarte coeziv prin relaţiile de dependenţă pe care le instituie: cumulul de funcţii (universtar, coordonatorul unei colecţii, editorialist), editurile care promovează anumiţi autori în defavoarea altora şi care, mai departe, sunt susţinuţi de criticii literari afiliaţi editurii respective şi care renunţă astfel la independenţa profesională în schimbul unor beneficii materiale (ei pot deveni consilieri literari şi/sau directori de colecţie). Premiile literare, participarea la simpozioane internaţionale, bursele vin să întărească legăturile şi să sporească prestigiul celui în cauză.

 Devenit rotiţă în acest sistem, intelectualul câştigă vizibilitate publică, dar pierde din independenţa intelectuală care garanta valoarea şi onestitatea criticilor sale. Dacă, fiind simplu spectator, care îşi exprimă o părere avizată privind spectacolul la care e martor, intelectualul se exprima liber pentru că nu avea nimic de pierdut, lucrurile se schimbă în clipa în care el însuşi interpretează un rol.  În această situaţie, având o poziţie sigură, dar care, în acelaşi timp, necesită un efort continuu pentru a fi păstrată, intelectualul este mai preocupat de acest lucru şi, deci, mult mai dispus să se conformeze discursului oficial care nu numai că nu-i afectează poziţia, dar i-o întăreşte.

Cartea lui Adrian Gavrilescu radiografiază tocmai raporturile de forţă şi relaţiile de dependenţă bazate pe favoruri reciproce care domină lumea intelectuală românească. Încercând să păstreze un ton neutru, evitând să speculeze pe marginea unor situaţii date, autorul reuşeşte să creeze un tablou relevant şi nu tocmai plăcut al intelectualului public românesc. Ba, mergând mai departe, acesta ajunge la identificarea unor reţete care să asigure accesul unui aspirant la poziţia de intelectual public. Condiţiile pe care un astfel de pretendent trebuie să le îndeplinească au prea puţin de-a face cu noţiuni precum valoare, calitate, moralitate. Existenţa unui protector (în mediu universitar), apariţii editoriale indiferent de valoarea lor (pot fi editări sau la fel de bine reeditări ale unor antologii de articole publicate în prealabil în tot felul de reviste), tăcerea totală privind trecutul comunist, schimbul de favoruri cu critici literari, conducători de colecţii etc. sunt modalităţi uşoare de a-ţi asigura o poziţie de seamă. Şi, ca reţeta să fie completă, se poate identifica cu uşurinţă un portret robot: bărbat, 45 de ani, studii superioare, prezenţă mediatică, ocupant al unor posturi de conducere în universităţi, presă, edituri.

 Dependenţa financiară, cadrul instituţional în care funcţionează, cumulul de funcţii îl transformă pe intelectualul public în prizonierul unor dependenţe care, în acelaşi timp, îi asigură un anumit prestigiu, dar îi şi limitează libertatea de manifestare. Astfel, aşa cu arată şi Gavrilescu în cartea sa, dorinţa de construire a unei cariere academice precum şi drumul spre prestigiu şi acumularea de capital simbolic angrenează intelectualul într-un sistem de gratitudini reciproce în care valoarea nu primează. Acest sistem, în România, tributar celui comunist, în care nu s-au schimbat practic relaţiile şi nici oamenii, doar pretenţia de democratizare, compromisurile la care este supus un pretendent la titlul de intelectual public, reuşesc, chiar şi în cazul unui personaj veritabil, să umbrească din calităţile lui reale.

Intelectualul solitar

 În ziua de 24 noimbrie 2008, a avut loc o dezbatere cu tema Campania împotriva intelectualilor în viaţa publică românească, organizată de Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională. Fragmente ale acestei dezbateri au fost publicate în Revista 22 şi vor reprezenta subiectul analizei de faţă. Fără a avea pretenţia unei analize complete, demersul de faţă urmăreşte să surprindă problema solidarităţii aşa cum apare ea în fragmentele puse la dispoziţie de revista mai sus amintită.

 Aşa cum arată şi Gavrilescu, asumarea rolului de intelectual public presupune şi asumarea unei poziţii care să asigure vizibilitatea necesară şi acumularea de capital simbolic. Prinşi în negoţul cu prestigiu, în lupta internă pentru consolidarea unei poziţii atât fizice cât şi simbolice, intelectualii au devenit foarte vulnerabili iar sentimentul apartenenţei la un grup s-a degradat. Astfel, momentul în care decid să devină publici coincide în peisajul românesc cu momentul în care, fără voia lor, aceştia devin solitari. Aproape că devine irelevantă poziţia de pe care aceştia aleg să se manifeste public. Fie că ea vizează zona politicului ( unde sunt supuşi unor acuzaţii cum e cea de intelectuali ai lui Traian Băsescu), fie că se manifestă în spaţiul cultural (unde sunt implicaţi în scandaluri ca cel vizând expoziţia de la New York), intelectualul sfârşeşte prin a fi mai curând solitar decât public, mai curând acuzat decât acuzator. Solidaritatea, fragmentată pe grupuri de interese în cadrul unui război intern de afirmare şi dominaţie, nu se mai afirmă ca un principiu unificator, lăsând intelectualul singur pe scena execuţiei publice.

Discuţia s-a împărţit în mare parte între acuzarea celor care conduc aceste campanii de denigrare şi  interogarea retorică privind lipsa de solidaritate şi de reacţie a intelectualilor şi a opiniei publice în general. Ceea ce este interesant la această discuţie este, de fapt, felul în care se pune problema apartenenţei la propriul grup, cel al intelectualilor.

Campaniile de denigrare sunt rezultatul unor date concrete cum ar fi: confiscarea spaţiului public de politică, cum arată şi Gabriel Liiceanu, lipsa unui public educat, capabil să opereze o triere şi o analiză critică a informaţiei care i se oferă, instituţii care trebuie să reglementeze libertatea de exprimare şi care nu-şi fac datoria, lipsa de aplicare a unei deontologii specifice etc. Este atât o problemă generală, aşa cum remarcă Vladimir Tismăneanu, aceea că se publică orice, fără o verificare prealabilă a informaţiilor ajungându-se la a asocia libertatea de exprimare cu o doctrina a imunităţii (Cătălin Avramescu), dar este şi una specifică, aceea a lipsei de reacţie, de solidaritate.

 Problema solidarităţii s-a pus, până la urmă, timid, revolta împotriva acuzatorilor fiind mult mai virulentă, lucru de înţeles până la un punct, acela în care intelectualul s-a găsit singur în faţa unui inamic care nu lupta după regulile ştiute de el, care nu luptă după nici o regulă, până la urmă. Inamic, care nu poate fi înfrânt decât prin crearea de alianţe cu cei asemenea lui, intelectualului. Situaţia delicată apare aici. Cum să închei alianţe cu cei cu care, cu puţin timp în urmă, purtai un alt fel de război: la fel de public, dar mai puţin vizibil.

De remarcat în acest punct este faptul că singurele acuzaţii concrete au fost aduse Observatorului Cultural. În rest, revolta a fost îndreptată, generic, împotriva celor care au condus campaniile de denigrare. Astfel, un exemplu concludent este Horia-Roman Patapievici. Dornic de a pleca de la exemple concrete care să reducă sterilitatea unei discuţii teoretice şi lezat de felul în care Observatorul Cultural a ales să-i publice un interviu în contextul desfiinţării revistei Cultura, Patapievici declară: Eu, personal, nu trec peste astfel de procedee incorecte. De atunci, relaţiile mele personale cu d-l Simonca au încetat. O spun, pentru că este de faţă. Şi fac acest lucru în mod public nu pentru a mă răzbuna, ci pentru a sugera că există limite peste care nu se poate trece. Ovidiu Simonca, prezent la dezbatere, regretă paginaţia şi declară: Aţi spus că de atunci relaţiile noastre personale au încetat. Domnule Patapievici, nici nu-mi propun ca să avem neapărat relaţii personale, îmi propun doar să avem relaţii instituţionale normale. Acest schimb de replici nu urmăreşte şi nici nu reuşeşte să rezolve sau să aplaneze o situaţie conflictuală. Adevărata problemă a articolului din Observatorul Cultural este scoasă din zona unui dialog real şi obiectiv şi mutată în cea a argumentelor afective. Acuzatorul refuză orice relaţie cu Ovidiu Simonca, iar acesta neagă pretenţia de a avea altfel de relaţii decât cele instituţionale, profesionale deşi, până la urmă, acuzaţia lui Patapievici viza tocmai lipsa de profesionalism. Astfel, condamnând tocmai lipsa unui dialog real bazat pe un schimb normal de argumente, discuţia s-a păstrat în limitele unei răfuieli personale edulcorate în care argumentele obiective au cedat locul celor emoţionale. 

 În ceea ce priveşte lipsa sau prezenţa solidarităţii, reacţia lui Ovidiu Simonca este simptomatică: Cred că nici Institutul Cultural Român, nici domnul Horia-Roman Patapievici n-au fost atât de loviţi pe cât vi se pare. Atacurile acestea vin totuşi dintr-o zonă marginală a societăţii româneşti şi există această solidaritate, pe care dumneavoastră o căutaţi şi n-o găsiţi. Lăsând la o parte reacţia lui Ovidiu Simonca, este evident că Observatorul Cultural a jucat rolul ţapului ispăşitor, violându-se din nou tocmai acele reguli de bun simţ pe care intelectualii prezenţi le cer de la atacatorii lor.

În clipa în care s-au abţinut de la atacuri directe împotriva colegilor intelectuali, cei prezenţi au teoretizat îndelung pe marginea felului în care are loc linşajul public şi lipsa instrumentelor de contraatac. Din această perspectivă, tot Patapievici a fost cel mai prolix, discutând despre character assassination, stigmatizare, hate speech etc.

În acest context, problema solidarităţii, dincolo de orice exemple edificatoare, s-a pus în termeni belicoşi dar cu un grad mare de generalizare care eludează un receptor concret. La nivel general, acest subiect a fost abordat de Valeriu Stoica: Atacul împotriva intelectualilor ar trebui să genereze solidaritate, pe de o parte, în sfera intelectualilor, dar şi în sfera tuturor cetăţenilor României, deşi se admite fără urmă de tăgadă lipsa unui public educat capabil să sesizeze devierile care se petrec în discursul public.Tonul se schimbă puţin, odată cu intervenţia lui Vladimir Tismăneanu: Ce ni se întâmplă nouă astăzi vi se poate întâmpla oricăruia dintre voi mâine, în momentul în care veţi îndrăzni să faceţi ceea ce un intelectual are obligaţia să facă: să spună adevărul puterii. Acelaşi ton a fost abordat şi de Patapievici: Acum, ţinta am fost noi, mâine, după interes, oricare dintre dumneavoastră.

Apelul la solidaritate nu mai e unul firesc. O posibilă alianță cu cei de acelaşi fel ca tine nu mai este un gest de bun simţ ci unul care trebuie negociat. Fii alături de noi că şi noi să fim alături de tine, par să spună intelectualii puşi la colţ. Cu atât mai mult cu cât realizarea unui front comun pare să fie singura posibilitate de ieşire dintr-o situaţie foarte dramatică şi foarte dramatizantă pentru cei implicaţi, după cum susţine Liiceanu: Aceste două linii - stigmat fără răspuns instituţional şi opinie publică indiferentă - îi condamnă pe intelectualii care se încăpăţânează să participe la spaţiul public în virtutea simplei lor calităţi de cetăţeni la singurătate şi, de ce să n-o spunem?, la o formă de dramatism, care îşi are rădăcini în toată istoria societăţii române.

 Ce uită, însă, să discute cei prezenţi este motivul pentru care s-a ajuns aici. De unde lipsa de solidaritate, de ce nevoia unirii de forţe a apărut doar acum, de ce această dualitate noi-voi şi, dacă tot este folosită, ce presupune mai exact? Este vorba de noi, cei atacaţi, şi voi, care sunteţi, deocamdată, feriţi de acest pericol sau noi, intelectualii publici, şi voi ceilalţi? 

 Vladimir Tismăneanu punctează şi el situaţia, aparent fără ieşire, în care se află intelectualul public şi posibilitatea salvării prin solidaritate: Cu cine se poate polemiza? La ce se poate răspunde şi la ce nu? Ce înseamnă dialog? În primul rând, nu poţi polemiza cu lăutarii.(...)Putem face foarte multe lucruri, dar cel mai important este existenţa unui spirit al solidarităţii, dincolo de persoane trecătoare care se întâmplă să fie în fruntea ţării, în fruntea unei comisii sau la conducerea unei edituri sau a unui ziar.

Un dialog cu inamicii nu este posibil, pentru că un dialog presupune un schimb de opinii argumentate şi susţinute într-un discurs obiectiv. În aceste condiţii, singura soluţie este „lupta de clasă”, depăşirea intereselor mărunte care au divizat practic până acum lumea intelectualilor şi adunarea generală întru apărarea onoarei şi integrităţii intelectualului. Soluţia pare a fi la îndemână şi totuşi atât de greu de atins. Atâta timp cât lucrurilor nu li se spune pe nume şi se foloseşte o revistă pe post de ţap ispăşitor, atâta timp cât aceşti intelectuali nu-şi asumă propriile greşeli şi discuţia se păstrează la un nivel subiectiv şi dihotomic, este greu de crezut că îndemnul la solidaritate va avea şi urmări.

 Luată izolat, revolta celor de mai sus este perfect justificată. Privită însă, în contextul cărţii lui Gavrilescu, al cărui demers merge până la identificarea unor reţete care pot asigura o poziţie de intelectual public lucrurile primesc alte nuanţe. Lipsa de solidaritate este consubstanţială cu ieşirea intelectualului în spaţiul public. Dobândirea vizibilităţii şi a capitalului simbolic necesare pentru a acredita orice luare de poziţii ascunde conflicte şi negocieri de forţă care pulverizează orice coerentă, unitate între intelectuali. Astfel că, în clipa asumării unei poziţii, fie că ea priveşte spaţiul politic sau nu, intelectualul public se trezeşte singur şi vulnerabil. Cu atât mai mult cu cât apelul la o solidaritate ad-hoc, bazată pe un sentiment al apartenenţei ignorat de-a lungul timpului, nu este decât un apel născut din disperare. Ideea creării unui plan de acţiune, aşa cum e ea identificată de Valentin Ionescu, este sortită eşecului pentru că un plan are nevoie fie de un consens general (puţin probabil în contextul fragmentării tot mai accentuate a clasei intelectualilor), fie de afirmarea unei noi generaţii care să crească şi să se afirme cu acest spirit al solidarităţii.

Adrian Gavrilescu, Noii precupeţi, Editura Compania, Bucureşti, 2006.Bottom of Fo