Un cu totul alt tip de dar, întâlnit în societatea postmodernă este cel identificat de Nicu Gavriluţă în cartea sa Mentalităţi şi ritualuri magico-religioase, şi anume darul de sânge şi de organe: Darul de sânge şi organe reprezintă o ipostază postmodernă a darului, care reţine din ce în ce mai des atenţia şi interesul societăţilor contemporane. Ea se înscrie în logica benevolantului şi altruismului occidental care defineşte într-o măsură remarcabilă noua mentalitate a societăţii „postmoraliste“ (Gilles Lipovetski) şi noul sector al timpului cuaternar (Gavriluţă, 1998, 142).  Donarea de sânge sau de organe poate fi definită astfel: prin transplantul de ţesuturi şi/sau de organe se intelege acea activitate medicală complexă  care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise morfologic şi funcţional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase (www.patriarhiaromana.ro).

Dacă viaţa semnifică darul cel mai de preţ al fiinţei umane, omul zilelor noastre, încurajat şi de religie, care sprijină astfel de acţiuni umanitare, a înţeles că dăruind sânge poate dărui viaţa. În cazul donărilor de organe, situaţia este mai dramatică, deoarece acestea sunt donate, de obicei, după trecerea în nefiinţă a cuiva. În acest caz, familia este cea care hotărăşte donarea de organe. Este o dovadă de altruism şi poate o mângâiere că ceva din persoana dragă supravieţuieşte sub o altă formă. Aceste daruri postmoderne sunt forme de dar dezinteresat, în general, daruri pozitive care salvează vieţi, recreând în acest fel, în spirit religios, gestul lui Iisus Cristos. În lumina Revelatiei, creştinul înţelege cauza suferinţei, precum şi faptul că Dumnezeu poate să folosească chiar şi răul spre bine. Din această  perspectivă, creştinul poate înţelege şi sensul ascuns al suferinţei. Aceasta este una din manifestările răului fizic şi psihic, rău derivat din răul moral. Este consecinţa morţii duhovniceşti, a îndepărtării de Dumnezeu, iar suferinţa provocată  de boală este preludiul morţii fizice. Ştiind toate acestea, după modelul Mântuitorului Hristos, creştinului nu-i este îngăduit să aibă o atitudine pasivă faţă  de boală şi de suferinţă, nici când el are parte de ele, nici când alţii sunt victima acestora. În toate împrejurările descrise în Noul Testament, în care Mântuitorul Hristos S-a întâlnit cu boala şi suferinţa, El nu a rămas indiferent: a vindecat toţi bolnavii care I-au fost prezentaţi sau care îi cereau acest lucru, pe alţii i-a scăpat de suferinţa provocată de foame (Matei 14,13-21; Ioan 6,1-15, www.crestin ortodox.ro).                                                 

La polul opus se află darurile considerate a fi umilitoare, mita sau bacşişul, continuatoare ale ploconului din vehime. În societatea românească, mai ales la nivel politic sau al influenţei, darul poate îmbrăca forma de „mită“. Mita reprezintă o sumă de bani sau orice alte obiecte date ori promise unei persoane, în scopul de a o determina pe aceasta să-şi încalce obligaţiile de serviciu sau să le îndeplinească conform dorinţelor ilegale ale unui individ. Mita poate fi întâlnită şi sub denumirile de: şperţ, şpagă. În acţiunea de mituire pot fi identificate două părţi: una care dă mită, şi reprezintă darea de mită, şi una care primeşte mită, aceasta din urmă putând fi acuzată de luare de mită. Prin luarea de mită se înţelege fapta unei persoane angajate ca funcţionar într-una din instituţiile publice ale unui stat, prin care aceasta cere sau primeşte bani sau alte foloase, promisiuni pentru a duce la îndeplinire (sau pentru a întârzia) activitatea care îi revine prin funcţia pe care o îndeplineşte.

În Codul Penal mita se defineşte astfel: Fapta funcţionarului care direct sau indirect, pretinde sau primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndepliniri (articolul 254, Codul penal).  Mita se întâlneşte cel mai adesea la nivel politic, vorbindu-se în acest caz despre corupţie. Corupţia reprezintă folosirea abuzivă a puterii publice, în scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup. Ca act antisocial, corupţia este foarte frecvent întâlnită în societate şi este deosebit de gravă, deoarece favorizează interesele unor particulari, mai ales în aria economică, afectând interesele colective prin: însuşirea, deturnarea şi folosirea resurselor publice în interes personal, ocuparea unor funcţii publice prin relaţii preferenţiale, încheierea unor tranzacţii prin eludarea normelor morale şi legale. Corupţia se poate întâlni la un nivel mai mic, adică nu atinge interesele majorităţii indivizilor unui stat. Aici poate fi inclusă mita dată unui cadru medical, pentru servicii medicale şi pentru o supraveghere mai atentă, unui funcţionar pentru obţinerea unor privilegii, servicii, unui profesor în vederea câştigării bunăvoinţei acestuia pentru promovarea unui examen. Sunt daruri care funcţionează după acelaşi principiu: a da, a primi, a oferi în schimb ceva, însă rezulatul  este întotdeauna favorizarea cuiva în detrimentul altei persoane, daruri legate de ideea de nedreptate, de aceea sunt considerate a fi daruri negative, nefiind conforme cu deontologia profesiei respective. Există însă şi o formă de mită, la nivel înalt, care vizează prin efectele sale întregul stat şi indivizii care-l compun. Este vorba de corupţia la nivel politic, cea mai gravă formă a darurilor negative sau umilitoare.

O formă a darului înrudită cu mita este bacşişul, ceea face distincţia între acestea fiind momentul când are loc gestul oblativ. Dacă în cazul mitei darul se oferă înainte pentru a facilita obţinerea serviciului dorit, bacşişul se oferă drept recunoştinţă pentru un serviciu primit.                  

Astăzi, ritualurile moderne ale ospitalităţii sunt oarecum schimbate. În Eseu despre dar, Mauss remarcă prevalenţa în timpurile moderne a darului contractual, întemeiat pe schimbul reciproc şi interesat (Mauss, 1997, apud Gavriluţă, 1998, 135). În acest sens, Nicu Graviluţă aduce un exemplu din societatea contemporană despre obiceiul dăruirii şi al filantropiei creştine în mass-media. Autorul susține că faptul în sine este remarcabil, dar că ascunde o anumită viclenie managerială foarte des uzitată azi (Gavriluţă, 1998, 135). Astfel, în fiecare sezon există emisiuni la fiecare post de televiziune cu aparent caracter caritabil, dar, în esenţă, aceste emisiuni au ca scop creşterea audienţei şi a ratingului prin sensibilizarea publicului, storcând râuri de lacrimi de la privitori. Publicul ţintă al acestor emisiuni este format, de obicei, din persoane de vârsta a doua, cu studii medii sau fără studii, aparţinând unei clase sociale inferioare, sau de jos. Aceste emisiuni mizează pe latura emotivă a fiinţei umane, valorificându-se drame ale altor oameni. Aceste emisiuni sunt urmaşele celebrei Surprize, surprize, care a făcut mare vâlvă în contexul mediatic al ţării noastre. O asfel de emisiune este Calendarul anului, difuzată în fiecare joi, la 20.30,  pe Prima TV, prezentată de Virgil Ianţu. Emisiunea, după un model spaniol, a demarat în septembrie şi durează mai multe luni. În acest timp, 18 bresle: asistente, taximetrişti, sportivi etc., susţinând fiecare cauza unei persoane dragi din breasla respectivă, încercă să câştige realizarea unui calendar. Banii obţinuţi din vânzarea lui revin persoanei pentru care au intrat în competiţie şi vor fi folosiţi de aceasta pentru a-şi rezolva problema. Oamenii obişnuiţi trebuie să depăşească bariere psihologice, inhibiţii pentru a crea cel mai incitant şi îndrăzneţ catalog în vederea unei cauze nobile. Emisiunea se derulează pe parcursul a 13 episoade, în fiecare emisiune participând mai multe echipe, pentru ca în finală să ajungă trei echipe. Bineînţeses că fiecare echipă este susţinută de o vedetă autohtonă, după schema acestui gen de emisiuni, în care îşi unesc forţele oamenii obişnuiţi cu personalităţile mondene în spiritul carităţii. Probele la care sunt supuse echipele sunt acelea de a fotografia în ipostaze care mai de care mai incitante, în spaţiul protector al locului de muncă al fiecărei bresle. De exemplu asistentele au pozat la spital, una dintre posturi fiind aceea de  a poza în timp ce spălau o ambulanţă. Cazurile aceste emisiuni sunt cele care fac în general substratul emsiunilor de profil: persoane accidentate grav şi cu o situaţie financiară dezastruoasă, copii care se luptă cu boli grave, de ex. un copil de trei ani diagnosticat cu distrofie musculară. Familiile numeroase cu mulţi copii, ai căror părinţi nu au loc de muncă, sau familii uniparentale cu numeroşi copii, care nu au cele necesare şcolii şi învaţă la lumina lumânării sunt poveştile preferate în astfel de  emisiuni. Un alt caz în această emisiune este cel al unor gemene cu grav handicap locomotor sau al lui George Balta, component al echipei de rugby, care şi-a rupt coloana în timpul unui meci de pregătire pentru campionatul naţional. Pentru aceste persoane, apropiaţii breslei din care fac parte ei, sau membrii ai familiilor lor pozează, chiar în ipostaze incendiare, calendarul având şi accente de nuditate, caracteristice culturii postmoderne, după reţeta succesului timpurilor moderne, după care şi în artă, în literatură şi în emisiuni de televizor cu cât nuditatea este mai accentuată, cu atât  are gloria asigurată. Cultura de consum a cuprins toate domeniile existenţei şi face din corpul uman un obiect ca toate celelalte.

         Asemănătoare acestei emisiuni este sora sa mai mare, Dansez pentru tine, cu o tradiţie mai îndelungată, de câţiva ani şi care valorifică o altă artă, cea a dansului. Şi aici spectacolul este bazat pe nuanţe de nuditate, datorate costumelor cu care sunt îmbrăcaţi participanţii, îmbinate cu mişcările pline de graţie ale variatelor dansuri. Prezentatorii acestei emisiuni de divertisment, difuzate de Pro tv, postul de televiziune campion la specularea poveştilor triste ale oamenilor, care fac obiectul unei audienţe numeroase, sunt Ştefan Bănică Junior şi Iulia Vântur. Şi această emisiune se desfăşoară pe parcursul unui sezon, în care perechile participante, formate tot dintr-un om obişnuit şi o vedetă cosacrată, se luptă pe parcursul mai multor emisiuni pentru un dar caritabil, pentru a susţine cauza unor persoane greu încercate de soartă. La fel ca în cealaltă emisiune, poveştile de viaţă sunt înduioşătoare. Pentru a se accentua dramatismul situaţiei, poveştile sunt repetate în fiecare emisiune, se iau interviuri de la persoanele apropiate, care, cu lacrimi în ochi, descriu încă o dată drama persoanei respective, punctul culminant concretizându-se în momentul de maximă tensiune, cel al depunerii jurământului. Persoana obişnuită împreună cu vedeta jură că se vor strădui cât mai mult pentru ca flacăra visului să nu se stingă. Este momentul când toţi ochii sunt înlăcrimaţi, coardele sensibilităţii vibrând la maximum. După acest moment urmează declanşarea energiilor creative în dansul salvator. Juriul, format din alte personalităţi ale scenei româneşti, acordă notele, eliminând sau trimiţând la duel echipe. Un rol important îl are şi publicul, care trimite sms-uri, prin care susţine o anumită pereche şi cauza aferentă. Echipele eliminate primesc sume de bani importante, care sunt donate persoanei pentru care au dansat, premiul cel mare revenind cuplului câştigător şi cauzei pe care o reprezintă.

Tot în acelaşi registru se înscrie şi emisiunea Secret Talent, găzduită de data aceasta de postul Antena 1. Schema acestei emisiuni se construieşte tot în jurul ritualui darului, în spirit caritabil. De data aceasta participanţii sunt numai personalităţi autohtone, care îşi etalează  cunoştinţe ascunse, în scopuri caritabile. Beneficiarii sunt fie bătrăni de la azile, fie persoane cu dizabilităţi, copii cu situaţie financiară precară, boli grave etc., la fel ca şi în celelalte emisiuni de gen. Vedetele performează în cu totul alt domeniu decât s-au făcut cunoscute, de exemplu politicieni care cântă romanţe, actori făcând numere de circ, cântăreţi care joacă roluri din piese de teatru, jurnalişti care cântă etc. Prestaţiile vedetelor sunt evaluate de un juriu, format din trei personalităţi, care însă nu vor acorda note. Decizia finală aparţine telespectatorilor, care vor da note de acasa, prin sms-uri.

Asemănător ca scop acestor emisiuni, însă la un nivel elevat, este Balul de caritate, organizat de Halloween, aflat anul acesta la cea de-a treia ediţie. Balul a avut ca obiectiv sprijinirea copiilor români, proveniţi din familii cu dificultăţi materiale, pentru a merge la şcoală, program intitulat Fiecare copil în şcoală. Balul, ai carui maeştri de ceremonii au fost jurnaliştii Paula Herlo şi Cristi Leonte, a cuprins o recepţie organizată la Palatul Parlamentului şi două licitaţii: o geantă donată de actriţa Demi Moore şi un colier donat de Gwynet Paltrow. Peste o mie de personalităţi politice ale mediului de afaceri sau jurnalişti s-au costumat în personaje istorice de film şi carte şi au donat bani pentru ca toţi copiii din România să fie integraţi în sistemul educaţional, indifernet de etnie sau de statut social. Acest bal a făcut subiectul unor emisuni televizate, în special ale concernului Pro, de exemplu Pro cinema sau Acasă cu emisiunea Poveştiri adevărate.

         În concluzie, în genere, emisiunile având scop caritabil se înscriu pe aceleaşi coordonate: sunt emisiuni de divertisment, mizând pe un spectacol complex: costume, machiaj, muzică, dans, efecte speciale, spectacol cu rolul de a încânta şi de a emoţiona totodată publicul  consumator de asfel de poveşti. Dramele sunt asemănătoare, cele mai înduioşătoare sunt cele care au în centru copiii  defavorizaţi de viaţă. O astfel de emisiune este cu atât mai de succes, cu cât reuşeşte să stoarcă mai multe lacrimi. În cadrul acestor emisiuni rolul primordial îl au vedetele, accentul deplasându-se de multe ori pe imaginea lor de îngeri protectori. Tot ca şi participantele la miss care luptă pentru pace în lume şi pentru copiii cu probleme, la fel şi personalităţile noastre din diferite domenii se erijează în apărătorii celor cărora viaţa nu le-a dăruit prea mult. Astfel este un prilej pentru aceştia de a ieşi în evidenţă, de a-şi construi o imagine pozitivă, de a  se face cunoscuţi, de a-şi face reclamă. În unele emisiuni luptă alături de oamenii simpli, pentru a-şi sublinia caracterul moral. Probele sunt din domeniul artei bineînţeles. Participanţii cântă, dansează, joacă diferite roluri sau scenete, pozează sau fac numere de circ etc. De multe ori, un rol atractiv îl are nuditatea acestor personaje, care pentru o cauză nobilă îşi înfrâng prejudecăţile şi inhibiţiile. O altă trăsătură a acestor emisiuni este interactiviatea publicului ţinţă, care prin sms-urile trimise susţine o parte a costurilor acestor emisiuni şi care are rolul de a juriza alături de un juriu competent şi de a alege câştigătorii. Li se dă asfel impresia importanţei şi că au puterea de a schimba ceva. Prin urmare astfel de daruri sunt departe de a fi daruri sacre, deoarece  în primul rând darul creştin de face în tăcere şi smerenie, iar în al doilea rând principiul creştin îţi cere să dăruieşti fără să aştepţi nimic în schimb, nici măcar recunoştinţa. Milostivenia televizată, (Gavriluţă, 1998, 143) consideră Nicu Graviluţă mizează pe spectacol şi pe latura emotivă. Filantropia  şi gestul caritabil mediatizate sugrumă firul vital care leagă făptura creată de Creatorul ei, circumscriind totul unei „etici postmoraliste“ (Gilles Lipovetsky) a pragmatismului şi a divertismentului  (Gavriluţă, 1998, 143). De aceea, concluzia sa este că, din punct de vedere creştin, acestea sunt nondaruri.

         Tot nondaruri ar putea fi considerate şi promoţiile, cadourile oferite de marile centre comerciale, având considerente economice. În orice perioadă a anului marile centre comerciale, dar şi anumite magazine, devenite branduri fac reduceri sau au oferte de genul cumperi un produs, primeşti unul gratis şi variaţii pe această temă. În fiecare zi în marile magazine, firmele care comercializează produse alimentare oferă produse spre degustare, fie pentru a prezenta un produs nou, unul îmbunătăţit sau pentru a reaminti consumatorilor existenţa unor produse. De obicei degustările sunt însoţite de reduceri la produsele respective. Aceste aşa zise daruri au scopuri publicitare şi îl vizează pe homo oeconomicus al timpurilor moderne, firmele sporindu-şi vânzarea şi încercând să se impună asfel prin multitudininea produselor de acelaşi fel, încercând să-şi întipărească marca produselor în mintea oamenilor. Şi acestea se pliază pe principiul dăruirii, primirii şi întoarcerii darului, însă din punct de vedere al simbolisticii gestului oblativ al gratuităţii şi al calcului dezinteresat rămân în aria nondarurilor.

Toate aceste nondaruri sunt specifice postmodernismului, caracterizat prin cultura de consum, în care totul este supus interesului, individualismului, inversării valorilor şi lipsei valorilor autentice, fragilităţii relaţiilor sociale şi egoismului.

Bibliografie:

Balandier, G., Le sacre par le detour des societes de traditions în Cahiers internationaux de sociologie, vol. 100, 1996, numărul Langages symboliques, representations;

Battaille, Georges, Partea blestemată. Eseu de economie generală, Iaşi, Institutul european, 1994;

Băncilă, V, Duhul sărbătorii, Bucureşti, Editura Anastasia, 1996;

Broch, Herman, Notes on the problem of kitsch, în Gillo Dorfles, (ed.) Kitsch, the World of the Bad Taste, NY, Universe Books, 1969;

Caillois, Roger, L’ homme et le sacre, Paris, Gallimard, 1950;

Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Bucureşti, Editura Univers, 1995;

Cordonnier, L., Normes de reciprocite et comportaments strategiques, în vol. Ce que donnent veut dire. Don et interet, Paris, La decouverte, 1993;

Cuceu, Ion, Florea Virgiliu, Taloş Ion, Dicţionarul proverbelor româneşti, Bucureşti. Chişinău, Litera Internaţional, 2006

Dwight, MacDonald, A theory of Mass Culture, în Bernard Rosenberg şi D. Manning White (eds.), Mass Culture, NY, Free Press, 1969;

Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Bucureşti, Humanitas, 2005;

Gavriluţă, Nicu, Mentalităţi şi ritualuri magico-religioase, Iaşi, Editura Polirom, 1998;

 Gavriluţă, Nicu, Studiu introductiv în Marcel Mauss, Eseu despre dar, Iaşi, Editura Polirom, 1997;

Georgiu, Grigore, Filosofia culturii. Cultură şi comunicare, Bucureşti, 2004;

Godbout, J. T., L’esprit du don, Paris, La Decouverte, 1992;

Godbout, J. T, La circulation par le don, în Revue du Mauss, nr. 15-16, Paris, La Decouverte, 1992;

Goffman, Erwin, Les rites d’interaction, Paris, Ed. De Minuit, 1974;

Goffman, Erwin, La mise en scene de la vie quotidienne, Paris, Minuit, 1973;

Goffman, Erwin, Les relations en publique, Paris, Minuit, 1973;

Goodman, Norman, Introducere în sociologie, Bucureşti, Editura Lider, 1998;

Grunberg, Ludwig, Axiologia şi condiţia umană, Bucureşti, Editura politică, 1972;

Jung, C. G, Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu, Bucureşti, Editura, Teora, 1997;

Lardellier, Pascal, Teoria legăturii ritualice, Bucureşti, Tritonic, 2003;

Leach, Edmund, The structure of symbolisme, în vol. The interpretation of ritual, Ed. By J. S. Fontaine, London, Tavistock Publications, 1972;

Lipovetsky, Gilles, Fericirea paradoxală, Eseu asupra societăţii de hiperconsum, Iaşi,

Polirom, 2007;

MacDonald, Dwight, A theory of Mass Culture, în Bernard Rosenberg şi D. Manning White (eds.), Mass Culture, NY, Free Press, 1969;

Malinowski, Bronislaw, apud Jaques le Goffre, La bourse el la vie, Paris, ed. Hachette, 1986;

Mauss, Marcel, Eseu despre dar, Iaşi, Polirom, 1997;

Mauss, Marcel, Eseu despre dar, Iaşi, Institutul european, 1993;

Stăniloaie, Dumitru, Ascetică şi mistică creştină sau Teologia vieţii spirituale, Cluj, Casa Cărţii şi Ştiinţei, 1993;

Segre, Monique, (sub direcţia), Mituri, rituri, simboluri în societatea contemporană, Timişoara, Editura Armacond, 2000;

Toffller, Alvin, Consumatorii de cultură, Bucureşti, Ed. Antet, 1997?

Turner, Victor, Le phenomene ritual. Structure et contrestrucure, Paris, Presses Universitaire de France, 1990;

www.crestinortodox.ro

www.patriarhiaromana.ro