La prima vedere, cartea lui Kahlil Gibran, Iisus, fiul omului, pare că s-ar înscrie în acel gen de cărţi care au o mare căutare pe piaţă şi îşi propun să dezvăluie numeroase picanterii şi controverse despre figurile biblice. Titlul însuşi, care aşează în penumbră esenţa divină a Mântuitorului în favoarea laturii umane, ar confirma simplista ipoteză.

Însă, miza cărţii e de o cu totul altă natură (nu este exclus ca editura să fi ales deliberat momentul republicării ei), fiindcă Gibran îşi propune reconstituirea personalităţii Fiului Domnului, nu o schimbare de paradigmă interpretativă. Autorul activează semnificaţiile deja existente şi cunoscute din Biblie, însă le foloseşte ca repere în construcţia unui conţinut nou. Primează tehnica – similară unor oglinzi magice, ce păstrează după un timp îndelungat imaginea reflectată – pe baza căreia sunt construite scurte povestiri ale unor naratori ce au intrat în contact cu Iisus. Deşi nu îşi propune un ceremonial al rostirii, tehnica respectă câteva coordonate: contextul în care naratorii L-au întâlnit pe Mântuitor, derularea unor evenimente cu accent pe afecte şi pe figura emblematică a Acestuia, apoi o scurtă concluzie sub forma unei morale ca urmare a momentului crucial.        

 Cartea propune o imagine în care diversitatea şi unitatea se polarizează creând un portret  ce reflectă o posibilă receptare a Lui Iisus în mentalul colectiv. Într-o primă fază, unghiul din care colectivitatea înregistrează  complexitatea Fiului Lui Dumnezeu este unul al umanizării. Cu alte cuvinte, Creatorul este perceput din prisma unei cunoaşteri reducţioniste. „Umanizarea“ e resimţită, de cele mai multe ori, în proximitatea unor sentimente cu tentă negativă, care aparent anulează condiţia divină. Scopul unor astfel de receptări, adesea din partea discipolilor, nu este, totuşi, de minimalizare deliberată a figurii Mântuitorului, ci, mai degrabă, de înţelegere, de apropiere prin stabilirea unor corespondenţe în plan afectiv. Iisus  „comunică“ cu oamenii mai ales la nivel afectiv.

În povestirea din debutul cărţii, Iisus ar fi dispus să fugă de pe cruce, să abandoneze răscumpărarea păcatului strămoşesc, ca şi cum jertfa creştină I-ar fi fost impusă: De nu ar fi fost dorinţa unei mame, Mi-aş fi lepădat orice straie pământeşti şi aş fi fugit inapoi în cer. Povestitorul depistează regretul, vizibil dublat de dezgust, pentru colectivitatea derutată, ce se ambiţionează să confunde idealul unei împărăţii spirituale cu cel al unui stat ieşit de sub autoritatea romană: Mare păcat că trebuie să arăt milă până la capăt! Mult mi-aş dori să-mi îndrept paşii către o lume mai mare, unde sălăşluiesc oameni mai măreţi. Dar cum să fac asta?

Într-un alt registru se înscrie cunoaşterea consolidată pe opiniile culpabilizatoare ale unor voci naratoriale conservatoare, care Îl percep pe Mântuitor drept agent al destabilizării, un om arogant şi nonconformist. Deruta se menţine şi la acest nivel al receptării, explicarea acţiunilor Lui pe cale raţională  sfârşeşte prin a invoca practicile magice, şi invers. Imaginea proteică a lui Iisus oscilează între cea de vraci – care, interesat prea mult de religie şi politică, eşuează în misiunea tămăduitoare – şi cea de lider politic, speculant şi manipulator al suferinţelor femeilor naive: Căci femeile sunt slabe şi fără de minte, şi îl urmează pe bărbatul care le ogoieşte patimile cu cuvinte dulci şi tandre. Dacă nu ar fi existat aceste femei nevolnice şi stăpânite de duhul Lui cel rău, numele Lui s-ar fi şters din amintirea omului. Nu ar fi exclus ca teama de Fiul Domnului să se înrădăcineze în mentalul masculin pe fondul unei posesivităţi exacerbate şi a unor complexe de inferioritate în raport cu figura carismatică a Mântuitorului, şi, de aici, un soi de revoltă de natură sexuală, insuportabilă pentru acuzatori.

Denivelări ale receptării apar şi din pricina imposibilităţii suprapunerii imaginii standard a zeităţii, puternic ancorată în mentalul colectiv, cu cea inovatoare, antagonică. Este evident că omul de rând va înclina spre prototipul extrovertit, frenetic şi dionisiac faţă de Divinitatea introvertită, echilibrată şi capabilă de mari profunzimi. Această categorie a opozanţilor, care mizează pe diferenţele religioase, urmăreşte tocmai alterarea viziunii consolidate prin empatia dintre colectivitate şi Iisus: până şi prietenii şi ucenicii Lui, care I-au cunoscut veselia şi I-au auzit râsul, îşi fac o imagine a tristeţii Lui şi venerează acea imagine. Iar, într-o asemenea veneraţie, ei nu se ridică la înălţimea zeităţii lor, ei nu fac decât să coboare zeitatea la nivelul lor.

De cele mai multe ori, reprezentările pe care colectivitatea şi le construieşte despre Acesta nu mai depind exclusiv de faptele Sale, ci înglobează, în afara convingerilor politice şi religioase,  rumori puse în circulaţie de diverşi protestatari care nu L-au cunoscut direct.

Pe o altă treaptă a receptării, imaginea lui Iisus este înregistrată prin diferenţierea de patternul  uman. Cunoaşterea este lacunară, dar mai aproape de esenţa divină; de aceea, este sesizată apartenenţa, şi nu totala identitate dintre oameni şi Fiul Domnului. Iisus exercită asupra lor o fascinaţie dificil de exprimat - se află dincolo de simţurile noastre, mărturiseşte un martor; substanţa divină nu poate fi evidenţiată prin câteva atribute. Pentru cei mai mulţi, întâlnirea cu Mântuitorul capătă valoarea unei epifanii.

Ana, mama Mariei, intuieşte că naşterea Copilului este un fel de „taină“ la care ea nu are acces, deşi nu merge atât de departe încât să deducă intervenţia divină. În schimb, înregistrează atitudinea Mariei, care nu părea doar bucuroasă de primul ei născut, ci şi plină de uimire şi de mirare. Se uita la copilaşul ei, apoi îşi întorcea faţa către fereastră şi privea departe, spre cer, de parcă ar fi avut vedenii. Tot Ana menţionează deosebirea dintre Iisus şi ceilalţi copii, o anumită maturitate a lui care cuprindea premisele viitoarei deveniri.

Mariei Magdalena,  Mântuitorul îi redă demnitatea şi adevăratul sens al vieţii. „Femeia tuturor bărbaţilor şi a nici unuia“, după cum se autodefineşte. Îl consideră pe Iisus un factor de echilibru, singurul care nu o condamnă, ci iubeşte în ea „ceea ce nu se vede“.

Când personajele vor încerca, totuşi, să identifice anumiţi termeni de comparaţie, vor apela la elementele naturii. Se produce, astfel, o inversare a concepţiei panteiste în direcţia paradigmei expresioniste, potrivit căreia natura s-ar orienta după suflet. Ca atare, Iisus apare fie ca boare de vânt, fie ca furtună distrugătoare. Glasul lui e al mării, al vântului, al copacilor, iar când le vorbeşte oamenilor, e ca un munte predicând câmpiilor. Prin aceste coordonate descriptive, naratorii urmăresc amănuntele ce constituie o imagine unitară, în afara psihologiei obişnuite.  Tot în direcţia expresionistă, Iisus e pus în relaţie cu zeul păstorilor, Pan, devenind succesorul lui, continuatorul elanului vitalist, iar acesta din urmă I se închină şi-i recunoaşte superioritatea. 

Odată depăşit nivelul cunoaşterii bazate pe trăire, a cunoaşterii deformate prin rumori şi a cunoaşterii ce percepe lacunar natura divină, se instituie o reprezentare a lui Iisus prin prisma alterităţii, a ecoului pe care modelul său îl va avea în rândul generaţiilor viitoare. Deşi menţinute la nivelul unui plan speculativ, reflexele de valorizare vor tinde să sintetizeze formele anterioare de cunoaştere, astfel încât imaginea Mântuitorului suportă o dedublare, de la percepţia pragmatică spre scheme defavorabile, obstrucţioniste. Astfel de receptări nu fac altceva decât să se întemeieze pe stereotipiile de ordin religios şi politic, cu convingerea neantizării învăţămintelor Fiului lui Dumnezeu: Cine a fost acest Iisus din Nazaret şi ce a făcut El? Un om care nu a îndrăznit să-şi cunoască gândul, de aceea El s-a aşternut în uitare, iar acesta este sfârşitul Lui.

Aflate pe poziţii echilibrate şi dominante, reprezentările favorabile redimensionează semnificaţiile anterior acordate de naratori, contând, de asemenea, pe acceptarea lui Iisus şi pe actualitatea mesajului Său: [...] priviţi, Omul dispreţuit a aruncat o provocare, iar sunetul acesteia nu se va stinge nicicând.  În acelaşi timp, se înrădăcinează în mentalul colectiv convingerea că imaginea Mântuitorului s-a consolidat prin jertfă, iar contestările acţionează în sens invers, de a asigura perenitate. Unul dintre naratori afirmă chiar: Mare păcat că duşmanii Lui L-au înfruntat şi chinuit. Nu era nevoie. Eu cred că duşmănia lor nu va face decât să adauge la statura Lui, transformând bunătatea Lui în putere. […]  Nu îi cunosc pe duşmanii Lui, dar sunt sigur că, în teama lor de un om inofensiv, ei I-au oferit tărie şi L-au făcut primejdios.

Dincolo de perspectivele antrenate de Gibran, cartea promovează o grilă de interpretare pozitivă a religiei creştine, dar şi redescoperirea esenţei divine de către cititor, şi recuperarea unui set de valori alterate de-a lungul timpului.

Kahlil Gibran, Iisus, fiul omului, traducere din limba engleză de Gabriel Stoian, Editura Nemira, Bucureşti.