Gradaţia nihilismului nietzschean

Există patru etape ale nihilismului nietzschean, aşa cum rezultă din analiza lui Jean Granier: pesimismul; nihilismul incomplet; nihilismul pasiv; nihilismul activ.

 

a) Pesimismul este o combinaţie de „dezgust şi nervozitate“, spleen-ul baudelairian şi filozofia schopenhaueriană constituind o exemplificare a acestei mentalităţi. [1] Pesimismul, este în viziunea lui Nietzsche, o „formă premergătoare a nihilismului“:

 

„Pesimismul ca forţă – prin ce anume? Prin energia logicii sale, ca anarhism şi nihilism, ca analitică.

 

Pesimismul ca declin – prin ce anume? Ca înduioşare, ca sentimentalism cosmopolit, ca tout comprendre şi istorism.“ [2]

 

Observăm, chiar de la început, dualitatea specifică pesimismului: pe de o parte, forţa ascensională a pesimismului „romantic“, care respinge valorile societăţii, se rupe de constrângerile mundane, obţinând prin epistema acestei rezistenţe, o supra-valorizare individuală; pe de alta, naufragiul afectiv, consecinţă a totalei lipse de responsabilizare a subiectivităţii. Mai exact, „pesimismul ca declin“ exprimă deriva afectivului desubstanţializat, care se recunoaşte în toate imposturile dramatice ale vieţii contemporane. „Pasivitatea“ pesimismului îşi ia revanşa faţă de elanul şi forţa sa potenţială, constituind o defulare a încrâncenării ce însoţeşte „activitatea“ sa. Pentru a ilustra acest naufragiu, putem face o trimitere biografică la episodul nietzschean de la Torino din ianuarie 1889. Trebuie să remarcăm că „forţa pesimismului“ constă în „analitica“ sa, ce constă în trasarea unor directive, ce mobilizează configuraţiile de putere şi organizează epistema menţionatei rezistenţe. „Logica“ corespondentă unei asemenea mobilizări îşi preia energia din abandonarea valorizărilor sentimentaliste, care fac obiectul unui consens societal; cu alte cuvinte, „înduioşarea“ coagulează voinţa maselor într-o adoraţie a contingentului, irosindu-şi potenţialul cu cele mai bune intenţii. Pesimsimul forţei reprezintă metaforic auto-excluziunea individului din „rândurile“ unei societăţi care se exteriorizează prin pesimismul înţelegător al slăbiciunii; autenticitatea primului este dubioasă pentru că reacţiunea celui din urmă îl poate sufoca şi anula.

 

„Pesimisul european se află încă la începuturile sale – o mărturie împotriva sa -; el nu are încă aici acea fixitate extraordinară, obsesivă a privirii în care se reflectă neantul, pe care a avut-o odinioară în India; prea multă construcţie şi prea puţină devenire organică sunt în el, prea mult pesimism savant şi poetic: am în vedere faptul că o bună parte din el, este adăugat prin gândire şi inventat, este creat, fără a fi însă cauză.“ [3]

 

Nietzsche nuanţează în acest fragment, în primul rând, regretul occidental de a nu aparţine unei tradiţii, care a rezolvat problematica pesimismului; impresia de falsitate a modernităţii „pesimiste” este denunţată aici, care nu corespunde unei cauzalităţi superioare, ci apare ca o reacţiune la incongruenţele vieţii contemporane. In al doilea rând şi mai specific, fragmentul contituie un denunţ al filozofiei schopenhaueriene, care a preluat budismul, inserându-l în structura unei subiectivităţi friabile, ce nu poate face faţă compulsivităţii letale, marca manifestă a celor obişnuiţi să manvreze neantul. Un asemenea aliaj poate paraliza subiectivitatea modernă, care după ce îşi câştigase autonomia în iluminism, se trezeşte în faţa unei problematici complexe: neantul nu mai poate fi postulat în afara subiectului, el aparţine îm mod principial conştiinţei. Pesimismul acesta construit poate fi mai dăunător decât unul organic, pentru că subiectul modern, cunoscând o altă dezvoltare, nu a avut secolele necesare pentru a dezvolta contra-argumentele unei reacţii de apărare; astfel „pesimismul european“ poate fi consecinţa unui şoc cultural.

 

b) Nihilismul incomplet este conştient de demonetizarea vechilor valori, dar refuză să le revoce fundamentul ideal. „Nihilismul incomplet îl înlocuieşte pe Dumnzeu cu veneraţia idolilor“ [4].

 

„Nihilismul incomplet, formele sale: trăim înlăuntrul lor.

 

Incercările de a te sustrage nihilismului, fără a transumta valorile de până acum, produc opusul, accentuează problema.“ [5]

 

Inţelegerea nihilismului complet se bazează pe definiţia nihilismului: „Ce-nseamnă nihilismul? – Faptul că valorile cele mai înalte se devalorizează.“ [6] Heidegger, în Esenţa nihilismului (1946-48), nota că întrebarea lui Nietzsche ce vizează semnificaţia nihilismului, este o „întrebare gândită nihilist“ şi că „metafizica lui Nietzsche este nihilistă, în măsura în care ea se bazează pe interogarea valorilor [Wertdenken], fiind fundamentată pe voinţa de putere în chip de principiu al instituirii valorii.“ [7]. In studiul Sentinţa lui Nietzsche „Dumnezeu a murit“ (1943), Heidegger remarcase deja faptul că „voinţa de putere a devenit origine şi măsură a unei noi instituiri a valorilor“, făcând diferenţa dintre un nihilism negativ, înţeles ca „devalorizare a valorilor supreme“ şi unul pozitiv, ce vizează depăşirea nihilismului. [8] 

 

Interdependenţa dintre problematica nihilismului şi cea a valorilor este evidentă. Nietzsche nota în prefaţa Voinţei de putere că „nihilismul reprezintă logica gândită până la capăt a marilor noastre valori şi idealuri“ [9]. Valorile, odată ce au fost epuizate, generează nihilismul. Valorile sunt privite organicist; ele trăiesc şi mor. Atunci când mor, ele primesc o trăsătură spectrală, care le permite să supravieţuiască, în ciuda extincţiei lor actuale. Putem să ne întrebăm de ce valorile nu sunt debarasate, atunci când decesul lor este un fapt constatat. Răspunsul este multiplu: tradiţional, ele oferă siguranţă; existe interese ca ele să fie prezentate ca viabile, în ciuda falimentului lor; observarea demonetizării unui ideal/ unei valori presupune o cunoaştere care nu rezultă dintr-o logică evidentă; ipocrizia perpetuării unui ritual desuet este preferată unui adevăr brutal, care eliberează; valorile depăşite aglutinează, prin capitalul lor de imagine, diversele tendinţe ale maselor, ţinându-le sub control; lipsa de libertate mentală se bazează pe un pact, care presupune să treci sub tăcere inadvertenţa dintre un principiu teoretic şi adevărul efectiv.

 

Revenind la nihilismul incomplet, acest „înlocuieşte valorile ancestrale cu valori noi, dar continuă să le plaseze pe vechiul loc“, „locaţia ideală a suprasensibilului“. [10] Nihilismul incomplet are mai multe forme, după cum remarcă Haar (fiind produsul descompunerii „lumii adevărate“, el caută soluţii de înlocuire pentru idealul creştin-platonic): morala kantiană; idealurile „laice“ (credinţa în progres, socialismul); mistica Culturii sau cea a Omului (oamenii superiori, ce îşi fac simţită prezenţa în partea a 4-a din Zarathustra, sunt promotorii acestui tip de nihilism).

 

c) Nihilismul incomplet este o formă tranzitorie către nihilismul pasiv. „Absenţa fundamentului a devenit o evidenţă centrală şi universală, şi toate valorile anterioare sunt aneantizate [11]. Dar luciditatea inteligenţei este secondată de o abdicare totală a voinţei. In loc să-şi mobilizeze voinţa pentru a crea valori noi, omul alege demisia; se complace în spectacolul deşertăciunii universale.“ [12]

 

„Nihilismul obosit, care nu mai atacă: forma sa cea mai renumită – budismul: ca nihilism pasiv, ca un simptom al slăbiciunii; forţa spiritului se poate epuiza, poate seca, astfel încât ţelurile de până acum şi valorile devin inadecvate [...]: descompunere – faptul că tot ceea ce destinde, vindecă, linişteşte, narcotizează intră în prim-plan sub diferite măşti, religiose sau morale, politice sau estetice...“ [13]

 

Nihilismul pasiv, înţeles ca „declin şi diminuare a spiritului“ [14] sau ca reacţiune şi „împotrivire“ [15], este o înţelegere a faptului că valorile sunt total depăşite, constatând de asemenea imposibilitatea acţiunii. Subiectul său realizează că orizontul său a fost deplasat dar este incapabil de crea o valoare nouă. Blazarea şi inconscvenţa îl fac să pactizeze cu lipsa de sens şi scop generalizată. El poate fi caracterizat printr-o valorizare excesivă a somnului [16]: „In sinele cel mai lăuntric: a nu şti încotro? Vidul. Incercarea de a-l depăşi prin narcoză...“ [17] Cuvântul-cheie al nihilismului pasiv este absoluta sa non-combativitate („nu mai atacă“). Serenitatea sa nu este câştigată printr-un conflict deschis, nu este consecinţa unor lupte interioare în care subiectul îşi depăşeşte natura şi ajunge la o linişte interioară indestructibilă; resemnarea nihilistului pasiv este postulată încă din principii, subiectul reuşind să nu se abată de la directiva unei non-rezistenţe pasive. Cu toate că ştie că valorile sunt aneantizate, că orizontul său este vid, el încearcă să se relaxeze în timpul unui naufragiu. Pentru asta are nevoie de ersatz-uri ale suprasensibilului, de ficţiuni generalizate (sau de narcotice), care îi adorm conştiinţa, simulând o meta-realitate, ce înlocuieşte evidenţa aneantizării universale, conform principiului „din când în când o leacă de otravă: te-ajută să visezi frumos“ [18].

 

d) Nihilismul activ poate fi caracterizat prin „revolta deliberat destructivă“. Nihilismul activ nu acceptă principiul conform căruia nu există adevăr în sine, creându-şi propriul adevăr. [19]

„Este o măsură a forţei gradul în care ne putem mărturisi aparenţa, necesitatea minciunii, fără să dispărem.“ [20]

„[Nihilismul] poate fi un semn al puterii, forţa spiritului poate să crească până-ntr-atât încât ţelurile ei de până acum [...] îi devin inadecvate.“ [21]

Nihilismul nu e doar o speculaţie despre zădărnicie şi credinţa că totul merită să dispară; prin el contribuim, conducem  la declin...“ [22]

Dacă nihilismul ar fi doar „o speculaţie despre zădărnicie“, problema valorilor ar fi neglijată. Nihilismul pasiv are o relativă cunoaştere a marasmului axiologic generalizat, dar se refugiază într-o zonă, care-i permite să suporte dezastrul fără a fi implicat direct. Nihilistului pasiv i se potrivesc diagnosticile de „paralizie“, blocaj sau rigiditate excesivă („fixitate a privirii“). Contemplă evacuarea suprasensibilului din „retragere“ [23]; este într-o postură mai dificilă decât nihilistul incomplet: cu toate că dispune de mai multă cunoaştere, voinţa sa este slăbită, posibilitate sale de acţiune sunt reduse. Nihilistul activ, în schimb vrea să amplifice dezastrul, vrea să se implice direct în debarasarea valorilor epuizate. Pe scurt, nihilistul activ, participând la aneantizare, se asigură că scena este eliberată [24] şi că posibilitatea de existenţă a suprasensibilului este anulată. 

După cum remarca Löwith, distincţia dintre nihilismul pasiv şi cel activ poate fi interpretată cu ajutorul voinţei: „Nihilismul poate însemna două lucruri: el poate fi un simptom al slăbirii voinţei unei fiinţari care a fost redusă la neant, dar poate fi şi primul semn al unei reîntăriri a voinţei şi al unei anihilări voite: un nihilism al slăbiciunii pasive sau al forţei active.“ [25] Dintincţia dintre puternic şi slab din Genealogia moralei este, de asemenea, utilă:

„1) Cei slabi plesnesc datorită tensiunii.

2) Cei puternici distrug ceea ce nu plesneşte.“ [26]

 

Două modalităţi de abordare a nihilismului

 

Prima grilă de interpretare a nihilismului este oferită de Heidegger în Nietzsche [27]. Comentatorul german consideră că Nietzsche înţelege „sensul“ şi „scopul“ drept „valori“ [28]. Mai departe, „lipsa absolută de sens şi scop [29] principiul credinţei nihilistului [30]“. Dar „nihilismul nu-l mai gândim în mod nihilist ca dezintegrare în Nimicul nimicitor [nichtige Nichts].“ Gândind „nihilismul în mod ne-nihilist“, deplasăm sensul proiectului nietzschean şi „construim“ un Nietzsche metafizic [31], mutând centrul problematicii nietzscheene în alte direcţii: a) a reuşit Nietzsche să depăşească metafizica?; b) a reuşit Nietzsche să depăşească nihilismul? Cu alte cuvinte, folosind meontologia ca pretext, avem un instrument pentru decriptarea ontologiei. Demersul este original dar îi lipseşte fidelitatea, de multe ori Heidegger folosind conceptele nietzscheene pentru a oferi o ilustrare a tezelor sale.

 

A doua modalitate de înscenare a nihilismului îi aparţine lui Baudrillard şi rezidă în situarea într-o poziţie iconoclastă, plasarea în interiorul nihilismului. „Apocalipsa s-a terminat, astăzi este preeminent neutrul, formele neutrului şi ale indiferenţei. [...] Fascinaţia [...] este pasiunea nihilistă prin excelenţă, este pasiunea potrivită unui mod al dispariţiei. Suntem fascinaţi de toate formele dispariţiei, dispariţiei noastre.“ [32] Baudrillard restituie nihilismului conceptul lui fundamental (cel de adiaphoria), ajungând la constatarea imposibilităţii nihilismului (un „Weltanschauung al catastrofei“). Cu toate acestea este postulată epistema rezistenţei active, în dauna oboselii, a melancoliei, a neutralităţii sau a apatiei: „Dacă a fi nihilist înseamnă să porţi până la limita insuportabilă a sistemelor hegemonice, această trăsătură radicală a deriziunii şi violenţei, această provocare că sistemul este invitat să răspundă prin propria sa moarte, atunci sunt un terorist şi un nihilist în teorie, aşa cum alţii sunt cu armele lor. Violenţa teoretică, nu adevărul, este ultima noastră resursă.“ [33]

 

[1] Jean Granier, Nietzsche, PUF, Paris, 1982, 29-30.

[2] VP 10.

[3] VP 31.

[4] Jean Granier, op.cit, 30.

[5] VP 28.

[6] VP 2.

[7] Martin Heidegger, Metaphysik und Nihilismus,Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 1999, p.209.

[8] Martin Heidegger, Chemins qui ne mènent nulle part, traduit par Wolfgang Brockmeier, Gallimard, Paris, 1962, p. 206.

[9] VP, Prefaţă, 4.

[10] Martin Heidegger, op.cit, pp. 185-186

[11] „De le Copernic încoace omul se rostogoleşte din centru spre X.“ (VP, Despre plan, 5.) „Omul nu mai este un colaborator, cu atât mai puţin centrul devenirii.“ (VP, 12A.)

[12] Jean Granier, op.cit, p. 31.

[13] VP 23.

[14] VP 22.

[15] VP 657.

[16] „Cei fericiţi sunt somnoroşii-aceştia: nu peste mult vor aţipi.“ (Z, p. 88)

[17] VP 29.

[18] Z, p. 74.

[19] Martin Heidegger, Nietzsche, vol.2, Neske Pfullingen, 196, p. 99.

[20] VP 15.

[21] VP 23.

[22] VP 24.

[23] „Acum sunt în retragere, fără stăpân; şi totuşi nu sunt liber…“ (Z, p. 334).

[24] „Scena dialectică şi scena critică sunt goale. Nu mai există scenă. Nu mai există o terapie a sensului sau terapie prin sens.“ (Jean Baudrillard, Simulacra and Simulation, translated by Sheila Faria Glaser, University of Michigan Press, 1994, p. 105)

[25] Karl Löwith, Nietzsche: philosophie de l’éternel retour du meme, traduit par Anne-Sophie Astrup, Calmann-Lévi, Paris, 1991, pp. 66-67.

[26]VP 37.

[27] Martin Heidegger, Nietzsche, vol.2, Neske Pfullingen, 196, p. 283.

[28] „S-a atins sentimental lipsei de valoare atunci când s-a înţeles că nici prin conceptual de scop, nici prin conceptul de unitate, nici prin acela de adevăr nu se poate interpreta caracterul de ansamblu al existenţei.“ (VP 12)

[29] „Intregul idealism al umanităţii de până acum este pe punctual de a se transforma în nihilism, - în credinţa unei lipse absolute de valoare, adică a unei lipse de sens.“ (VP 617)

[30]„Atunci când ne îndreptăm spre un ţel, pare imposibil ca absenţa unui ţel să fie principiul credinţei noastre.“ (VP 25)

[31] „Lecturi de tip heideggerian“; Fink, Richardson.

[32] Jean Baudrillard, op.cit, pp. 104-105.

[33] Jean Baudrillard, op.cit, p. 107.