Întreaga viaţă socială şi intelectuală a lui Ludwig Wittgenstein (1889-1951) este o palmă dată convenţiilor de orice natură, o luptă continuă împotriva inerţiei gândirii şi o pledoarie pentru libertatea contemplaţiei. Cel mai fascinant logician al secolului al XX-lea a împlinit, involuntar, un destin care i s-ar fi potrivit mai degrabă unui maestru zen decât unui doctor în filosofie.

Născut într-una dintre cele mai avute familii vieneze (împreună cu care cinau adesea muzicieni de talia unor Brahms sau Mahler), Ludwig este instruit la Realschule din Linz, fiind coleg de liceu cu Hitler. După studii de inginerie mecanică la Berlin şi la Manchester, tânărul este atras din ce în ce mai mult de matematică şi de logică. Influenţat (şi inflamat) de scrierile lui Russell, ale lui Whitehead şi ale lui Frege, merge la Trinity College, Cambridge, pentru studii aprofundate de filosofie a limbajului. La douăzeci şi patru de ani, devine moştenitorul uneia dintre cele mai mari averi din Europa, pe care o donează rudelor, nu înainte de a împărţi sume considerabile scriitorilor şi artiştilor austrieci lipsiţi de mijloace materiale.

Sufocat de atmosfera de sterilă pompoşenie academică de la Cambridge, Wittgenstein se retrage într-un obscur sat norvegian, Skjolden, unde, în scurt timp, compune capodopera sa, Logisch-philosophische Abhandlung, mai cunoscută sub titulatura, sugerată de Moore, în semn de respect intelectual faţă de Tractatus theologico-politicus al lui Spinoza, de Tractatus logico-philosophicus (apărută în 1921). Construit într-un stil aforistic, melanj insolit de panseu kierkegaardian şi de manual à la Nagarjuna, volumaşul de nici optzeci de pagini reprezintă una dintre cele mai importante cărţi de filosofie din istorie (şi singura lucrare de teorie publicată de gânditor în timpul vieţii). Structural, ea prezintă şapte propoziţii principale, ramificate în mai multe subcomponente retorice, care susţin, pe rând, următoarele (utilizez traducerea în română a lui Alexandru Surdu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991):

„1. Lumea este ceea ce se petrece.

2. Ceea ce se petrece, faptul, constituie existenţa stărilor de lucruri.

3. Imaginea logică a faptelor este gândirea.

4. Gândirea este propoziţia cu sens.

5. Propoziţia este funcţia de adevăr a propoziţiilor elementare. (Propoziţia elementară este propria ei funcţie de adevăr.)

6. Forma generală a funcţiei de adevăr este: [p, ξ, N (ξ)]. Aceasta este forma generală a propoziţiei.

7. Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”.

Mai mult, în succinta Prefaţă, Wittgenstein are orgoliul de a susţine, prefigurând cea de-a şaptea aserţiune principală (deja enunţată), că „întregul sens al cărţii poate fi exprimat în cuvintele: ceea ce se poate spune în genere se poate spune clar, iar despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă” şi că, în definitiv, „adevărul gândurilor susţinute aici îmi apare inatacabil şi definitiv. Consider deci că, în esenţă, am găsit soluţia irevocabilă a problemelor”. Lucrarea este, prin urmare, valoroasă pentru că ar rezolva, o dată pentru totdeauna, spinoasele probleme ale limbajului filosofic, propunând o formă de expresie aptă de a reda, în mod concentrat, adevărul despre lume şi despre obiectele din interiorul ei.

Wittgenstein reduce problema supraetajată a raportului dintre planul imanent şi cel transcendent, deci dintre antropic şi divin, la soluţia oferită de deiştii din Epoca Luminilor: Divinitatea nu intervine în scenariile istorice ale lumii, ci se menţine dincolo. Un Dumnezeu indiferent faţă de determinaţiile universului rezumă concepţia (implicit) teologică a Tractatus-ului. Nu altfel stau lucrurile cu problema subiectului, adică a eului cunoscător (das Ich), distinct de eul psihologic. Filosofic, discursul se limitează la descrierea sumară a eului metafizic, care este cel ce postulează existenţa universului, într-o prelungire a concepţiei lui Fichte, ca lume a sa. Astfel, acest eu se plasează în afara obiectului cunoaşterii, constituind o limită a acestuia.

Încercând să separe definitiv discursul filosofic de orice tip de retorică falacioasă, supusă deci erorii de expresie, Wittgenstein îşi rezumă consideraţiile la o serie de enunţuri logico-matematice, însă chiar şi acestea sunt subminate, permanent, de propria schelărie generalizantă. De vreme ce propoziţiile logice constituie tautologii, ele sunt vide. Ca propoziţii pur analitice, ele nu comunică nimic factual: „Toate propoziţiile logicii spun însă acelaşi lucru. Anume nimic”. Matematica este, la rându-i, ameninţată de faptul că rămâne „o metodă a logicii”.

De altfel, după publicarea Tractatus-ului, dar şi deziluzionat de tragedia primului război mondial, Wittgenstein îmbrăţişează cu entuziasm credinţa creştină, renunţă la viaţa universitară şi se întoarce în Austria natală, unde lucrează ca simplu învăţător în câteva aşezări rurale. Plictisit repede şi de această muncă, întru executarea căreia nu ezitase să apeleze şi la degradante pedepse corporale (un copil chiar este doborât la pământ de un necontrolat „croşeu” pedagogic), se angajează ca ajutor de grădinar la o mănăstire de lângă Viena. O vreme, îl bântuie gândul să se călugărească, însă are înţelepciunea să urmeze sfatul celor care încearcă să-l disuadeze. Probabil că doar latura homosexuală a filosofului ar fi avut de câştigat de pe urma unei experienţe a claustrării într-un mediu exclusiv masculin.

Treptat, Wittgenstein, care crezuse cu tărie în caracterul definitiv al sentenţelor din Tractatus, începe să aibă dubii în legătură cu adevărul exprimat de acestea. Atras în turbionul intelectual al Cercului de la Viena şi presat de matematicianul englez Ramsey, se întoarce la Cambridge şi-şi dă doctoratul chiar cu faimoasa lucrare (din comisie făceau parte Russell şi Moore, cărora filosoful le spune, caustic, „Nu vă faceţi griji; ştiu că nu veţi înţelege niciodată cartea!”). Devine fellow al Trinity College, apoi profesor plin, dobândind, concomitent, cetăţenia britanică. Cercetările aprofundate asupra logicii şi matematicii îl fac să-şi revizuiască multe dintre tezele Tractatus-ului, lărgind breşele intelectuale pe care le sugeram mai sus.

Astfel, Wittgenstein ajunge la concluzia că nu există adevăruri matematice şi că propoziţiile matematice sunt de-a dreptul false, singura lor funcţie fiind aceea de a exprima unele raporturi elementare între anumite clase de simboluri pe baza unor ipoteze convenţionale. Apără, de asemenea, valoarea gnoseologică a contradicţiei (poate şi sub impulsul misticii kierkegaardiene şi, de ce nu, blakeene), prezenţa puternică a acesteia invalidând faimosul principiu al non-contradicţiei din logica binară, moştenită cu fidelitate apostolică de la Aristotel.

Impulsionat de dialogurile efervescente purtate cu câţiva studenţi eminenţi (dintre aceştia evidenţiindu-se Norman Malcolm), Wittgenstein demisionează de la catedră şi, diagnosticat cu cancer la prostată, se mută pe coasta apuseană a Irlandei, unde lucrează febril la marea sa lucrare de senectute, Philosophische Untersuchungen (Investigaţii filosofice), care va apărea postum, în 1953. Ultimele lui cuvinte, adresate doctorului Bevan, care l-a îngrijit cu devotament până în ultima clipă, sunt: „Spune-le că am trăit o viaţă minunată”.

Wittgenstein întrupează amurgul filosofiei limbajelor (adică al logicii şi al matematicii), după cum, cu o jumătate de secol mai devreme, Nietzsche incarna crepusculul metafizicii (să-l numim, dacă-mi permiteţi reeditarea unui joc de cuvinte, Metaphysikdämmerung). Viitorul disciplinei pare să rezide doar într-o alianţă strânsă cu teologia mistică, de vreme ce lucrurile fără nume nu au sens decât în suprasensul viziunii religioase.