Chiar aşa: de ce râdem? Din prostie sau din deşteptăciune? Fiindcă nu înţelegem ori fiindcă ne dăm prea bine seama de cum stau lucrurile? Oare râsul se nutreşte din propria sa substanţă, ca un fenix al emoţiilor, sau este, invariabil, generat de stări sau de afecte fără legătură? În fine, are vreo importanţă modul în care râzi: chicoteala este mai reconfortantă decât surâsul?

Într-un celebru eseu publicat în 1899, Henri Bergson credea că descoperă secretul râsului în raporturile supraetajate dintre individ şi societate. Astfel, cei care încalcă regulile sociale sunt înfieraţi prin hohote de râs de către majoritate, aceasta din urmă violând, la rându-i, cutumele. Râsul devine, propriu-zis, un factor corector şi survine în momentul în care un element mecanic este suprapus celui viu. Atunci când te aştepţi ca lucrurile să se desfăşoare, banal, într-o direcţie, hazardul îţi dă un bobârnac peste nas. Sau o face pe femeia elegantă din faţa ta să alunece, vâslind penibil cu braţe fin inelate, şi să cadă grămadă pe scări.

Cu tot respectul pentru premiul Nobel al domnului Bergson, eu, în adolescenţă, găseam alte răspunsuri la întrebarea „de ce râdem?” (ceea ce nu invalidează, totuşi, definiţia filosofului francez). În bună măsură, acest fapt se datora permanentului conflict cu dascălii mei. În şcoala primară, învăţătoarea, o femeie severă şi complet lipsită de simţul umorului, îi povestea, excedată, mamei mele că eu glumeam şi râdeam „prea mult”. Încă de pe atunci mă fascina această sintagmă, căreia nu reuşeam să-i descopăr sensul. Ce înseamnă „prea mult”? Câte minute de râs ar trebuie să i se aloce unei persoane mature zilnic? Dar unui copil? Întrebările acestea aveau să-mi fie retrezite, dureros de hilar, de profesoarele din gimnaziu, dintre care două, una de fizică şi alta de matematică, se distingeau prin dispreţul suveran faţă de ceea ce putea trece drept bună dispoziţie. Cu cât deveneau mai absconse legile termodinamicii şi ariile cercului ori ale sferei, cu atât râsul meu era mai devastator şi, spre disperarea colegilor, mai greu de zăgăzuit. N-am putut înţelege niciodată sfânta înverşunare cu care anumiţi magiştri din ştiinţele exacte cred că feuda lor intelectuală are de câştigat dacă şi numai dacă procesul de predare/învăţare este sec precum un dinte de vrăjitoare bătrână.

Dar să nu divaghez nepermis. Spuneam că, asaltat din toate părţile de profesori frustraţi şi slab înzestraţi pentru dansuri spirituale, găsisem, accidental, cheia râsului: el era răspunsul dat de tot ce însemna viu, autentic, viril şi imaginativ omuleţilor cenuşii care ne asaltează în fiecare clipă (îl conjur pe Michael Ende să-mi ierte împrumutul expresiv). Râsul era nutrit de acel spaţiu pur de absurd care este, la rându-i, generat de confruntarea dintre autentic şi fals, dintre ideal şi material. Comicul este rezultatul direct al unei prezenţe laolaltă a rafinamentului emoţional-expresiv şi a opacităţii autoritar-agresive, care, neputând fuziona (contraria non sunt complementa în acest caz), generează, în spaţiul de fricţiune, pasta densă a umorului gratuit. În ultimă instanţă, râd pentru că am libertatea ontologică deplină să râd şi pentru că nimic nu m-ar putea constrânge să acţionez altminteri. Precum aveam să descopăr în studenţie, chiar şi umila mea teorie, probată empiric în nenumărate circumstanţe, fusese descrisă, încă din 1893, de un alt gânditor francez, Auguste Penjon, care identifica sursa comicului în oazele de libertate ivite în deşertul automatismelor gestual-comportamentale.

Nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt: şi eu, ca orice muritor, sunt supus greşelii. Şi cu cât mai fulminantă este ipoteza, cu atât mai mare este şansa ca aceasta să se dovedească falsă. Totuşi, uitaţi-vă în jur: veţi vedea că hazardului îi plac repetiţiile şi, mai ales, solemnitatea lor. Când, într-o sală de curs oarecare, auziţi formule enunţate pompos, de comunicarea cărora ar depinde, desigur, destinul universului şi existenţa Divinităţii, nu vă reprimaţi un zâmbet, dacă staţi în primele bănci, sau un râs sănătos, dacă vă găsiţi către ultimele pupitre. Râdeţi, aşadar, fie şi numai pentru că muşchii obrajilor vă dau libertatea să vă lungiţi, inconfundabil, buzele.