Am auzit multe poveşti despre Italia, acolo merg mulţi români. Nu ştiu de ce, dar pare să fie mai accesibilă decât oricare altă ţară. Am fost la Roma, acolo unde sunt multe pietre şi oameni care vor să le vadă. „Circ şi pâine”, imi reaminteşte mama. Am vizitat Colloseum-ul. Pot să spun că e impresionant. Milioane de oameni au trecut pe acolo, primele milioane fiind acelea care au asistat la lupte. Scopul pentru care a fost construit a murit, acum este altul. Fostul circ. Pâinea nu are locuri special amenajate care să se fi păstrat.

Cei din imperiu au construit mult şi mare. Au avut mână de lucru mai mult decât ieftina (sclavi) şi imaginaţie. Au împodobit piatra şi ea a rămas.

Înaintând în istorie, am vizitat castelul Saint Angelo. Îl ştiu din cărţile cu cavaleri, iscoditori, cărţile copilăriei. Făcând o paranteză, pot spune că din acele cărţi pline de lupte şi orgolii am învăţat demnitatea, umanismul, mila, lupta pentru dreptate şi pentru urmărirea idealurilor. Evident, de la personajele bune. Ştiu că în castelul Saint Angelo, cel aşezat pe malul Tibrului, se urzeau lucruri. Mă gândeam la podul mobil şi la trapele care se deschideau, lăsând leşurile să alunece în râu. Poveşti. Am vizitat castelul seara. Culoare rotunde din piatră şi cărămidă. Am zărit găurile din pardoseală, cărora nu le zăream fundul. Găurile din pereţi, deschiderile ce duc cine ştie unde. În zidurile castelului, pe terase, găuri de veghe, prin care alunecau săgeţi. M-au influenţat cărţile, imaginile au rămas oarecum acolo, dar e greu de crezut, privind structura şi alcătuirea castelului, că acolo locuiau oameni cu intenţii bune. Aceste construcţii devenite locuri de vizitare au fost odată importante centre politico-religioase. Pe atunci politicul şi religiosul nu se deosebeau, mai ales când a fost construit acest castel.

În zilele noastre, înăuntrul lui sunt câteva terase unde lumea se poate aşeza în linişte. Locuri special amenajate, cu artizani şi muzică medievală, un locşor unde câţiva clovni dau reprezentaţii pentru copiii copii şi copiii adulţi.

Vaticanul este o construcţie măreaţă. O piaţă imensă cu piatră cubică şi porumbei, înconjurată de clădiri impunătoare. În faţă, San Pietro. Undeva, dedesubtul bisericii, mormintele papilor, impunătoarele. Se pot face fotografii, mai puţin la mormântul papei Ioan Paul al doilea.

În sfârşit, interiorul San Pietro. Mi-am spus că jumătate din populaţia Romei încape lejer. Acolo nimic nu este mic. Abia atunci am realizat de ce Vaticanul este stat. Luxul şi grandoarea care domină m-au făcut să-mi spun că Dumnezeu este mai mic decât ei.

O scurtă trecere în revistă a pietrelor. Pe mine mă interesează oamenii. Italienii sunt scunzi şi n-au ce să facă, le plac lucrurile mici. E izbitor constrastul între pietrele şi clădirile cele mari, cu o arhitectură largă, bogată şi lucrurile mici de care se folosesc zi de zi. Scutere, motociclete, maşinuţe, străduţe înguste, balconaşe, plăntuţe.

Am rămas surprinsă de comportamentul şi atitudinea italienilor. Nu cred că sunt leneşi, mai degrabă nu stau locului şi par un pic superficiali. Colerici. Toate gesturile lor sunt zgomotoase. Vorbesc tare, trântesc lucrurile, merg repede. Mereu zâmbitori şi deschişi, luminoşi, sunt săritori şi dornici să ajute. Poate sunt un pic dezinteresaţi de curăţenia exterioară, dar faţă de propriul trup au o atenţie deosebită. Nici noi nu strălucim de curăţenie: mirosim urât şi nu acordăm atenţie igienei personale. Casele vorbesc mult despre ei. Le plac culorile vii, deschise, vesele. La ferestre se străduiesc să-şi creeze oaze de verde, iar pe stradă aruncă un palmier în faţa snack bar-ului. Pe la geamuri mai pun câte un lucru viu, şui. La Roma, betonul şi piatra cubică sunt la fel ca şi cele din Bucureşti. Bucureştenii şi românii, în general, nu au imaginaţie şi nici vreun simţ cât de mic al esteticului. La noi totul este gri, iar florile şi plantele lipsesc cu desăvârşire de la balcoane şi ferestre. Exteriorul nostru e taciturn, al lor e vesel. Dezamăgitor să observ asta la poporul din care vin. Nu ştiu pe ce anume se bazează românii când se laudă că sunt deştepţi şi frumoşi. Mai degrabă suntem frustraţi, complexaţi, invidioşi, răi şi ne săpăm unii altora gropile. Cu asemenea preocupări, când să mai avem timp de cultivat esteticul? Frustrarea se lasă observată inclusiv din felul în care ne îmbrăcăm şi ne purtăm hainele. Ei sunt relaxaţi, nu se mândresc că pe tricourile lor scrie Nike. Nu mai vorbesc de cei care îşi poartă în linişte hainele cumpărate de la marile case. E jenant să văd cum foarte mulţi români îşi cumpără haine pe care să scrie foarte mare firma, e dubios să văd că unii oameni numai despre firme vorbesc. Românii fac din hainele pe care le poartă nişte embleme ale puterii lor, nişte înlocuitori de coloană vertebrală. O putere exterioară lor şi clătinabilă. Românii nu au nimic de oferit, iar o Prada este un Dumnezeu apucat de picior cu care se laudă.

Nu prea se găsesc showroom-uri în Italia. Ei nu fac paradă cu lucrurile pe care le au. Aici, lumea scoate manele afară din maşină. Câtă demnitate. Maşini extraordinare, la care poate plătesc rate ani de zile şi pun pe masă o ceapă şi o bucată de pâine. Pentru că puterea personală stă în bunurile pe care le cumpărăm. Cu cât sunt mai multe şi mai mari, cu atât ascundem mai multe frustrari. Şi nemăsurat de multă răutate.

Italia şi-a făcut mendrele, iar acum e potolită şi relaxată. Se bucură italienii de un vin şi o mâncare bună, fac lucrurile organizat, dar nu mor de teama că nu le ies afacerile. Poate tocmai de aceea nu arborează multe reclame şi puţini sunt cei care pierd.

Românii mai au până la o potenţială relaxare. Până atunci, trebuie să-şi mai tragă ţepe unii altora, să mai pupe multe tălpi şi să se mai asuprească.

La italienii aceia zgomotoşi n-am văzut flegme, nu m-au izbit oamenii pe stradă, nu m-a tratat nimeni cu indiferenţă, iar cei care erau acolo pentru a oferi servicii nu mi-au arătat niciodată că sunt plictisiţi şi prost dispuşi. Strada nu este o luptă, iar dacă mi-am aşezat rucsacul în faţă în timp ce mă plimbam, am făcut-o ştiind că există români veniţi la furat.

M-am izbit de români în gara din Roma, în autogări şi în mijloacele de transport, la aeroport şi în avion. Sunt aşa cum îi ştiu: se ceartă, se înjură, înjură, sunt nepoliticoşi, grandomani, lăudăroşi, importanţi, prost crescuţi, nesimţiţi, tupeişti şi orgolioşi.

Cei pe care i-am văzut acolo i-aş găsi aici în cartierele mărginaşe, în faţa blocurilor, adunaţi în haite. Sau îi mai pot găsi prin satele României. Sunt toţi la fel, iar felul acesta descrie climatul în care au crescut şi au fost educaţi.

Sunt destul de şocată să văd cum oameni care pleacă în străinătate nu încearcă să copieze ce văd. Dar, ca să copiezi, trebuie să fii isteţ.