„Dacă urmezi o disciplină, devii sclavul acesteia. Singura disciplină trebuie să se nască din propria ta conştiinţă; numai aşa vei deveni un maestru. Dacă respecţi o anumită ordine în viaţă, aceasta te va limita; esenţa fiinţei va rămâne într-o dezordine profundă. Ordinea nu poate fi impusă decât la suprafaţă. În centru va domni haosul.“

                                                                         Osho – “Cartea despre Tao”     

 
Oamenii nu mai sunt astăzi capabili să îşi asume destinul. Ei îşi stabilesc ţinte ideale, ţinte spre care îşi concentrează întreaga forţă motrice. Se irosesc refuzând să vadă alternativele, speră în acel paradis ipotetic pe care l-au creat, împing teoriile într-un absurd pe care îl îmbrăţişează, absolutizând propria experienţă şi arhetipizându-şi ontologicul. În căutarea perpetuă declanşată de idolatrizarea unui ipotetic paradis, fiinţa umană uită să privească realitatea imediată, uită să se bucure de elementele tangibile care îi compun universul. În această permanentă încercare de recunoaştere a paradigmelor, a modelelor absolute, omul îşi distruge însăşi esenţa, încearcă în zadar să se identifice cu elemente străine, încearcă să devină altceva, altcineva.

Minciuna fiinţială macină fiinţele, pentru că încercarea de a-ţi minţi propria conştiinţă va fi întotdeauna încununată de un eşec răsunător. Nu ai cum să te minţi pentru că există o realitate ultimă a fiinţei tale pe care nu poţi să o negi. Personalitatea poate fi încătuşată, însă nu poate fi suprimată şi până la urmă izbucneşte, determinând diferite probleme comportamentale. Doar dacă eşti sincer cu tine însuţi, doar dacă înţelegi că minciuna nu va fi niciodată o soluţie viabilă în dialogul cu propriul eu, doar astfel vei putea să te înţelegi şi să te manifeşti plenar în totalitatea posibilelor tale ramificaţii ontologice. Atunci când vei învăţa că nu ai de ce să te temi de propriile manifestări şi dorinţe vei deveni liber şi vei putea să te bucuri cu adevărat de viaţă.

Idealurile sunt impetuos necesare, însă nu idealurile în sine constituie ţinte. Nu îndeplinirea concretă, ci drumul spre împlinire. Nu ţinta, cât călătoria în sine contează. Dacă ne concentrăm asupra unui scop cu cinism, în mod absolut, vom eşua mai mult ca sigur. Atunci când ne credem speciali devenim aroganţi, nu mai ştim să apreciem frumuseţea pură, banală, care înseamnă până la urmă realitatea. Dacă avem impresia că misiunea noastră este vitală, dacă ajungem să credem că trebuie să transcendem stări extatice pentru a reuşi, nu facem decât să ne pregătim pentru o cruntă dezamăgire. Atunci când suntem mândri că suntem diferiţi începem să căutăm cu obstinaţie diferenţele, începem să transformăm imprevizibilul în redundanţă. Cel care caută mereu să fie împotriva tuturor normelor nu face decât să se conformeze unei alte norme, a respingerii. Contestatarii impliciţi nu fac decât să încerce să înlocuiască un sistem cu altul pe care îl consideră mai bun.

Niciodată cel care se consideră cu adevărat individualist nu va accepta includerea într-un curent, negând aprioric ceea ce nu încearcă nici măcar să cunoască. A te dezice de orice acţiune înseamnă a aplica un principiu rigid şi absurd în esenţă. Sunt mulţi cei care contestă din simpla plăcere de a contesta, însă sunt de asemenea mulţi care consideră că menirea lor primordială este contestarea. Ne amăgim de atâtea ori crezând că Universul se învârte în jurul nostru, credem că toţi cei din jurul nostru sunt interesaţi de problemele noastre. Le pretindem celorlalţi atenţie, nu vrem să acceptăm că ceea ce pentru noi înseamnă totul poate fi considerat nimic de către mulţi alţi indivizi. Astfel apare frustrarea, astfel apare sentimentul de alienare. Ne simţim neînţeleşi, acumulăm furie, ne dezlănţuim împotriva celor pe care îi suspectăm de trădare fără să înţelegem că, până la urmă, doi oameni nu vor gândi niciodată la fel. Vrem să credem că universul depinde de noi când, de fapt, universului nu are cum să îi pese de noi. Veriga se visează sursă primă a sistemului şi concepe teorii care să ateste prin intermediul numeroaselor sofisme acest lucru. Am conceput zeii pentru a oferi o poziţie privilegiată propriilor noastre fiinţe, fără a ne asuma responsabilităţile ce derivă de aici. Avem nevoie de ţapi ispăşitori, pentru că ne temem de consecinţele propriilor acţiuni.

Când ceva nu merge bine, se găsesc întotdeauna vinovaţi. Societatea, Dumnezeu, cei din jurul nostru, problemele, împrejurările, neşansa, toate devin scuze perfecte pentru incompetenţa noastră. Nu ştim să acceptăm greşeala, nu ştim să acceptăm haosul care ne guvernează în esenţă vieţile aidoma unui cod criptografic aleator, imposibil de spart. Infinitatea de posibilităţi distruge principial orice încercare raţională. Nu avem cum să înţelegem pentru că evenimentele nu urmăresc de cele mai mult ori o logică anume.

Pentru că nu vrem să ne dezvăluim micimea, inventăm noţiuni complexe în spatele cărora să ne ascundem. Vorbim în termeni avansaţi când, de fapt, am vrea să înjurăm, evităm să spunem ceea ce vrem cu adevărat să dezvăluim şi toate acestea doar pentru că ne temem de consecinţe. Nu suntem capabili decât foarte rar să ne asumăm existenţa, fără lamentări inutile şi fără minciuni. Nu este nici o problemă dacă greşim, însă trebuie să o facem cu bună ştiinţă, trebuie să acceptăm greşeala, să acceptăm că şi aceasta face parte până la urmă din viaţa noastră. Dacă acceptăm că a greşi este perfect natural şi firesc, ne va fi mult mai uşor să acceptăm consecinţele acelor greşeli pe care inevitabil le vom face. Dacă înţelegem că viaţa nu este până la urmă decât un joc ne va fi mult mai uşor să trăim.

Oamenii trebuie să înţeleagă că existenţa este limitată sui generis prin însăşi esenţa ei. Nu avem cum să evităm moartea, aşadar, orice experienţă este în mod absolut constrânsă. Nu avem cum să cunoaştem totul şi trebuie să învăţăm să ne mulţumim cu mai puţin. Condiţiile ideale nu există decât în cadrul raţionamentelor noastre. A presupune că lumea este perfectă înseamnă a răpi lumii frumuseţea generată de imperfecţiune. Absolutul nu are cum să fie întemeiat ontologic şi de aceea nu trebuie căutat. Totul este relativ şi tocmai de asta este atât de frumos. Niciodată nu putem fi siguri, pentru că niciodată viaţa nu va fi definitivă. Stările se succed cu repeziciune, instanţele se dizolvă una într-alta, iar omul înţelept va învăţa să vadă rafinamentul acestui mecanism care ne permite cu adevărat să fim fericiţi. Perfecţiunea ar fi insuportabilă. Doar perspectiva înfrângerii oferă savoare victoriei. Însă nu trebuie să negăm înfrângerea. Ea există plenar, nu se rezumă la imaginea spectrală proiectată de majoritate într-un colţ ascuns al propriei fiinţe. Poţi să ratezi, însă asta nu trebuie să te facă să nu încerci. Îţi asumi posibilul eşec şi lupţi pentru a reuşi, eşti gata să joci totul pe cartea pe care o consideri câştigătoare. Dacă nu vrei să fii criticat este îndeajuns să nu faci nimic, însă existenţa nu poate şi nu va putea fi niciodată împlinită prin nonacţiune. Doar acţionând, doar reafirmându-ţi individualitatea în fiecare acţiune vei reuşi să te fundamentezi ca fiinţare. Suntem trecători, însă putem să intrăm prin acţiunile noastre şi prin ceea ce lăsăm în urma noastră într-o temporalitate mai lentă. Desigur, până la urmă, omenirea va dispărea, împreună cu toate operele de artă, împreună cu toate momentele ei geniale, însă nu este oare mai bine să speri că efectele trecerii tale prin această lume vor rezista până atunci...? Nemurirea absolută nu există, însă ea poate fi înţeleasă printr-o serie de comparaţii care să îi confere vigoare. Putem deveni nemuritori dacă înţelegem că uneori este important să ne afundăm mâinile în noroi pentru a scoate de acolo diamantele...

Cei ce doresc să reuşească fără să îşi asume riscuri vor eşua mai mult ca sigur. Cei ce nu vor să încerce nu au nici o şansă de a reuşi. Dacă nu încerci, nu vei şti dacă poţi. Să nu ne temem de imperfecţiune, pentru că nimic nu poate fi absolut. Vieţile noastre sunt banale în raport cu vastitatea universului, însă dacă ştim cu adevărat să trăim, fiecare moment se va individualiza într-o beatitudine inerentă firescului. Nu avem nevoie însă exclusiv de excepţional pentru a trăi, putem pur şi simplu să îmbrăţişăm din când în când banalul.

Certitudinile absolute nu există. Nu putem diviza lumea în poli pentru că întotdeauna contrariile se întrepătrund. Valoarea este oferită în primul rând de context, căruia trebuie să i ne adaptăm. Conştiinţa este un capriciu al celor care nu au reuşit. Vor contesta întotdeauna cei ce nu au putut să se adapteze. Învaţă să îţi urmezi drumul ignorându-i pe ceilalţi. Vei putea avea surpriza că foarte mulţi merg împreună cu tine sau, dimpotrivă, că nu este nimeni în jur. Important este însă numai să îţi permiţi această revelaţie ulterioară.

Să nu ne condiţionăm viaţa de sistemele impuse, să nu căutăm plăcerea celor damnaţi. Suferinţa este considerată o cale de cei care nu ştiu ce înseamnă fericirea. Să ne asumăm eşecul fără a considera că suntem speciali, fără a ne considera privilegiaţi. Dacă greşim, să nu transformăm apoi greşeala într-o condiţie a creaţiei. Nu trebuie să suferim pentru a putea vorbi despre suferinţă, nu trebuie să suferim pentru a trăi cu adevărat. Viaţa înseamnă în primul rând senzaţie nemijlocită, iar fericirea naturală care inundă fiecare celulă este singura care contează cu adevărat.

Să nu ne temem de mocirla din care ne tragem seva. Nu are nici un rost să pretindem că suntem altfel. Până la urmă, viaţa nu este decât un joc savuros. Suntem liberi să facem propriile reguli, suntem liberi să facem orice vrem. Oricum, paradisul nu îl vom găsi niciodată pentru că ar fi pur şi simplu ucigător de plictisitor. Albul există doar aşezat lângă negru... Însă până la urmă, putem fi siguri de asta...? Putem fi siguri că sub cel mai gros strat de noroi nu se ascunde cel mai frumos diamant...?

 
„Regele Zhou a trimis doi emisari la Zhuang Zi pentru a-i propune un post de ministru. Zhuang Zi pescuia în râu. După ce i-a ascultat, fără a-şi ridica undiţa din apă, le-a zis:

- Am auzit spunându-se că regii Zhou păstrează cu veneraţie, în templul strămoşilor, carapacea unei ţestoase sacre care ar fi murit de mai bine de trei mii de ani. Ce credeţi, această ţestoasă ar fi preferat să moară şi să fie venerată sau, vie, să-şi târască coada prin noroi...?“

                                                                            Zhuang Zi – „Tao în aforisme”