Toponimele Baba Lupa (fântână în zona localităţii Calafat), Acalia (ostrov la 20 km în aval de localitatea Calafat), Ostrovul Calafat şi Arcer ne aduc informaţii despre practicarea cultului lui Hercule în spaţiul respectiv. Reproducem din textul lui I. Kiriac, Mythologie, pag.186-187, pasaje care se referă la semnificaţia acestora: 

Acalia, Lupa

Tradiţia ne informează că Hercule, jucând zaruri cu un preot al templului său, preotul pierzând, i-a dăruit-o acestuia pe Lupa sau Acca Laurentia. Hercule i-a prezis Laurentiei că, ieşind din templul său, prima persoană întâlnită o va lua de soţie. Această persoană a fost un bogat nobil etrusc, numit Tarrutius. Murind, Acca a lăsat întreaga avere poporului roman, care drept recunoştinţă a instituit o serbare anuală numită Accalia.

Laurentia este considerată cea mai veche divinitate la romani. Acca Laurentia a avut 12 copii. Murind unul dintre ei, l-a adoptat pe Romulus, care a instituit colegiul preoţesc numit Arvales.

Legenda mai spune că Accalia era femeia cea mai frumoasă din întreaga ţară latină în timpurile regelui Ancus.

În numele zeului Hercule distingem radicalele „her“, apropiat de „arcere“, şi „cule“, apropiat de radicalul „cala“.

Lupercaliile

Lupercaliile sau Laurentaliile erau sărbători date în memoria soţiei lui Faustulus, păstorul lui Numitor, care. găsind pe Romulus şi Remus în pădure sugând la o lupoaică, i-a adus acasă la el, încredinţându-i soţiei Acca Laurentia. Numele acesta îl reprezintă, după unii, pe Pan, regele păstorilor iar după alţii pe însăşi Acca Laurentia, de unde au rezultat Laurentaliile.

Aceste sărbători se celebrau în ianuarie, precum şi la 15 februarie în cinstea zeului Pan. Ele simbolizau fecunditatea. Lupercile, îmbrăcate în costume bizare, loveau pântecele femeilor însărcinate, în credinţa că vor naşte fără dureri, fetele şi nevestele sterile în speranţa că primele se vor căsători, iar celelalte vor avea copii.

Cala şi Baba

Radicalul cala, din denumirea oraşului Calafat, pare să aibă legătură cu Acalia sau cu Lupercalia. În greceşte, radicalul cala se traduce prin frumos. În tradiţia indiană, zeiţa Kali este marea zeiţă a frumuseţii, Marea Mamă. Kala, în aceeaşi tradiţie personifică timpul. Kaliyuga este ultima eră în tradiţia după Vede şi Upanişade. Radicalul este destul de apropiat de denumirea Marii Zeiţe, Gaia, Geea.

Pe traseul Dunării toponimul „cala“ este destul de des întâlnit, astfel: Baba Caia (Moldova Nouă), Kalinovăţ, Tri Cule, Ada Kale, Kula (R. Bulgaria), Calafat (localitate şi ostrov), Acalia, Chilia, braţ al Dunării şi cetate, Kaliacra.

Legenda arhaică a stâncii Baba Caia, o stâncă bifurcată în Clisura Dunării, în zona Pescari-Moldova Nouă, spune că între un moş şi o babă era o ceartă veşnică. Moşul (Zeul Saturn) spunea că iarba se coseşte (coasa este simbolul zeului Saturn), iar baba (Baba Gaia, Marea Zeiţă) afirma că iarba se tuned cu foarfeca (foarfeca este instrumentul  Ursitoarei, german Norne sau grec Moire, ipostază a Marii Zeiţe, Mater Gaia). Înfuriat moşul o aruncă pe babă în Dunăre (teomahia). Baba, de pe fundul Dunării, îşi susţine cu îndârjire afirmaţia, ridicând două degete deasupra apei, sub formă de foarfecă pentru a-i demonstra moşului că iarba se tunde. Cele două degete bifurcate s-au transformat în stânca Baba Caia.

Mai există şi alte legende din evul mediu despre o prinţesă creştină căsătorită cu un turc, prinţesă care s-a sinucis aruncându-se în Dunăre de pe această stâncă.

Întâlnim pe traseul Dunării hidronimul Clisura Dunării. Clisura se traduce prin sacru, de la ecclesia, biserică. Toponimul Adam Clisi se traduce prin Biserica Omului. Radicalul cala este apropiat de clisi. Clisura Dunării ne conduce spre partea sacră a Dunării, în sensul de zonă spirituală, aşa cum în Egipt există Valea Regilor. Locul este de o frumuseţe deosebită.

Babilon se traduce prin Poarta Zeilor. Bab (arabă) înseamnă poartă, illu se traduce prin zei. Baba, din denumirea Baba Lupa, se poate traduce prin poartă sau vamă. Într-adevăr, oraşul Calafat este o poartă. Toate drumurile care vin spre Calafat se îndreaptă spre vamă, în continuare spre Vidin.

Pentru marinari, baba înseamnă stâlpul de care îşi leagă nava, sens apropiat de port şi de poartă.

Baba înseamnă tată în limba turcă. Şi tata este tot un fel de poartă, în sensul de strămoş prin care pătrund în lume generaţii şi generaţii de urmaşi.

Arcer, Lupa

După alţi cercetători, Lupercaliile ar proveni de la „lupum arcere“ care semnifică a goni de lup, iar de aici Lupercus, nume dat divinităţii Faunus, ori lui Pan, protectorul turmelor contra lupilor. Preoţii acestui zeu, numiţi luperci, aduceau sacrificii de ţapi şi capre, pe muntele Palatin, într-un loc numit Lupercal. (Este posibil ca denumirea localităţii Ciuperceni să fie o formă coruptă a denumirii Lupercilor - localitatea se găseşte în zona de referinţă).

În zona ostrovului Acalia am identificat toponimul Arceru. Conform Dicţionarului toponimic al Romaniei, vol. I, Arceru, Arceriu se referă la: 1, pichet de grăniceri, 1815; 2. loc, în satul Ciupercenii Vechi, oraşul Calafat, Dj. şi Balta Arcerului; 3. Arciar, pe malul drept al Dunării, în faţa satului Desa, fostul oraş Ratiaria. După istoricul T. Mommsen, Istoria romană, vol 1, pg. 38, prin „acra“, „arx“, de la „arcere“, se denumeşte înălţimea (capitolium), vârful dealului, sau citadela, fortificaţia, ca loc de refugiu; acesta nu este un oraş, dar constituie temelia unui viitor oraş, urmând ca edificiile să se grupeze în jurul acropolei şi să se împrejmuiască mai târziu cu o incintă; diferenţa  dintre citadelă şi oraş constă în numărul porţilor, cât mai puţine în cazul citadelei (toponimul este comun în zona indo-europeană Podul de la Arcole, Argos, Argeş, Acra, etc.)

Preoţii Luperci

Lupercii erau împărţiţi în trei asociaţii, purtând numele de Fabieni, Quintilieni şi Julieni. Fiecare dintre aceste grupe simboliza cele trei personalităţi celebre din istoria romanilor, anume: Fabius, numit Cunctator, din cauză că a reuşit să temporizeze şi să împiedice invazia vertiginoasă a lui Hanibal asupra Romei; apoi Marcus Aurelius Quintillus, împărat roman căruia legiunile sale îi dăduseră numele de Augustus, dar care, în urma certurilor cu fratele său Claudiu, văzând-se părăsit de întreaga  armată, s-a retras în Aquileea, unde şi-a tăiat venele în baie, murind după o domnie de numai 17 zile; ultima asociaţie era constituită în cinstea lui Iulius Cezar. Preoţii acestui cult tăiau fâşii din pielea animalelor sacrificate, cu care se îmbrăcau, intrând în oraş aproape goi, lovind femeile în palmă sau pântece, împreună cu preotesele numite Luperci.

După alţi autori, cuvântul lupercalie ar deriva din Lupa şi Acca Laurentia. Ambele însă reprezintă una şi aceeaşi persoană, deoarece Acca se numea şi Lupa sau Lupoaica. De aici şi legenda că Romulus şi Remus au fost alăptaţi şi crescuţi de o lupoaică. Baba Lupa se poate traduce şi prin Batrâna Lupoaică, sintagmă ce ne conduce către Lupoaica Romană, fântâna sau izvorul neamului latin.

Lupa are şi sensul de prostituată, de unde derivă „lupanar“, denumire asociată cu idea de desfrâu dar şi de fertilitate, idee legată de Venus Impudica; prostituţia sacră fiind în antichitate cu totul altceva decât ceea ce reprezintă prostituţia astăzi.

Cibela, mama zeilor (o ipostază a zeiţei Venus) este asociată cu leul: În trinitatea vultur-leu-taur, simbolul leului şi al lupului se suprapun; ele sunt puternice simboluri solare, dar şi simboluri ale zeiţelor mame (Dea Mater). A fost Soarele zeiţă, nu zeu, într-o anumită perioadă a antichităţii? Se pare că da. Probabil că Marte era, de fapt, Dea Mater într-o perioadă (matriarhat) când zeiţele erau suverane.

În  altă dimensiune temporală, poetul Charles Baudelaire surprinde în poemul Mi-e dragă amintirea, aceeaşi corespondenţă între Marea Zeiţă  Cybela (Afrodita) şi lupoaică:

„Cybela-mbelşugată pe-atunci de rodul ei,
Uşor purtându-şi pruncii, nu îi găsea prea grei,
Ci împărţea – lupoaică – o dragoste comună,
O lume alăptând-o din plin la ţâţa-i bună.“

(Charles Baudelaire, Florile răului, E.P.L.U.Bucureşti, 1968, pag. 599, traducere Ion Pillat)
 

Venus

În capul arborelui genealogic al fondatorilor Romei, eroii Romulus şi Remus, se află zeiţa Venus. Iată genealogia: din relaţia zeiţei Venus cu Anchise (hierogamie) s-a născut Enea; urmaşii sunt: Ascaniu, Procas, Numitor şi Amulius, Rhea Silva - care, din relaţia cu zeul Marte (hierogamie) îi naşte pe Romulus şi Remus. Marte este asociat cu Lupul, iar Venus cu Lupoaica, Lupa.  În mitologia greco-romană,  relaţia dintre Venus şi Marte (lupoaica şi lupul) este una adulterină, Venus fiind soţia zeului Vulcan şi amanta zeului Marte.

Venus, prin alegerea lui Paris, este patroana cetăţii Troia, cetate a tracilor. Urmaşii troienilor, prin Eneas, sunt romanii; în consecinţă, se poate afirma că Venus (lupoaica) este şi patroana Romei (denumirea cetăţii Veneţia este apropiată de a zeiţei Venus).

În limba greacă, vanax (Venus) înseamnă rege sau domn. Radicalul este înrudit cu von (german), ban (oltenesc), ben (arab), pan (polonez). Să traducem, deci, Venus prin Doamna.

Bătrâna, baba, magna mater, este întotdeauna o doamnă.
 

Lupul

Este şi animalul lui Apollo–Lykios, numit aşa în baza unei tradiţii arhaice după care mama sa Leto ar fi o femeie lupoaică. Apolo a fost iniţial un zeu trac.

Braţul Sulina în antichitate se numea Lycostomos (Gura Lupului). Herodot, referindu-se la tribul Neurilor, trăitor pe teritorul Daciei ne informează că: „O dată pe an, fiecare dintre neuri se schimbă în lup, pentru puţine zile, pe urmă îşi recapătă forma“. (Herodot - Melpomene, pag. 105).

Acestea sunt legendele romane ale Lupei-Lupoaicei. Este vorba despre un sistem de trei toponime care se suprapun perfect peste mitul roman. Este o poveste exemplară privind geografia mitului (geografie totemică).

Legenda locală

Legenda locală ne spune că, pe timp de iarnă, o fecioară care aducea apă de la acest izvor a fost atacată de un lup. O bătrână care se afla în apropiere şi-a sacrificat viaţa, pentru a o salva pe aceea a tinerei. De aici denumirea baba mâncată de lup sau Baba Lupa. Este posibil ca pe aceste locuri să se fi practicat sacrificii umane, în conformitate cu ritualurile sacre ale dacilor. Este posibil, de asemenea, ca această legendă să conserve un scenariu mitic al morţii şi al reînvierii, respectiv sacrificarea bătrânei pentru salvarea vieţii. Lupul constituie animalul zeului Marte, zeu care a pătruns în mitologia greacă venind din spaţiul tracic. El, asociat cu dragonul, a fost consacrat ca totem al dacilor.

În Calafat există familii numite Lupu sau Lupulescu. Este de notorietate şi Petrache Lupu, sfântul de la Maglavit.

Circulă vorba că cine bea apă de la cişmeaua Baba Lupa va deveni cetaţean al Calafatului şi sunt exemple numeroase de asemenea familii în oraş.