Violenţa bine preparată a roboţilor esteţi din lumea virtuală şi cupidonismul unei literaturi „uşoare“ se prelungesc într-un mod temperat în cărţi care valorifică, cu mult succes pe piaţa culturală, paloarea ştiinţifică a studiilor de popularizare, setea de mit şi ospăţ epifanic necesare conştiinţei cvasi-raţionaliste şi voluptatea unei lecturi de bunăvoie. De aici şi până la povestea iniţiatică, atent regizată de antropologul Constantin Eretescu, a Fetei Pădurii şi a Omului Nopţii (Editura Compania, 2007), calea este lungă şi adumbrită de chiar substanţa mefientă a „mitului“ propus analizei entologice. Căci cele două personaje sunt arătari groteşti ale unei păduri de simboluri, încarnări în metaforă ale unor experienţe multiseculare. Prin urmare, cercetarea lor implică atât apetenţă de arheolog pentru temerarul intrat în spaţiul consacrat al mitologiei populare, dar mai ales discernământul fin al medierilor interculturale. Formaţia de antropolog al zilelor noastre, de care se bucură autorul, sesizabilă în anterioarele sinteze de folclor contemporan, îl obligă să ştie reţeta actualizării structurilor estetice arhaice, fiind astăzi unul dintre cei care sondează de pe tărâmul antropologiei americane zarea mai ambiguă, aparent recesivă înnoirilor grăbite, a folclorului românesc.

Eroii culturali din scenariul monografiei lui Eretescu aparţin regimului nocturn (durandian) al existenţei satului românesc, dar zestrea lor de efigii şi semnalmente magice se prelungeşte în multe familii de personaje mitologice (Muma Pădurii, Ielele, Marţolea, Zburătorul ş. a.). Secretul mitogenesic, variind între pudibonderia mentalităţii arhaice şi orgiile rituale, pare a sălăşlui în acest caz în rostul iniţiatic al protagoniştilor, vizitatori ai comunităţii pastorale în momente de graniţă, prilej de moraliceşti bântuieli, de lecţii de erotism hulpav sau de bruşte avânturi canibalice.

Urâţenia şi învolburarea, înfăţişarea de Scufiţă roşie transformată în lup sau de fată a babei se îmblânzeşte atunci când i se năzare să cucerească baci trândavi sau exaltaţi de doruri, să-şi pună la bătaie politeţea şi migala seducţiei. Prinsă cu masca de Cosânzeană de către prietenul ei de gen masculin, Omul Nopţii, este exorcizată şi fragilul pământean care-i căzuse în mână redat existenţei molcome a satului. Interesant este fenomenul dens al împânzirii realităţii cu aceste erezii erotico-iniţiatice; harta etnografică a nordului românesc este intens punctată cu întâmplările demonului-zână şi ale camaradului ei. Maramureşul este în special ţinta cercetărilor pe această filieră, tărâm conservator şi mirific în tresăltările graiului său neaoş, căci doar acolo fiinţa descinsă din superstiţie pare să capete îngroşările unui fantastic hiperbolic, de contururi supraponderale: „Fata-pădurii-i hâdă, cu păr până gios. Tăt p-acolo să frăca, pă unde ştia că afla feciori. Îi fura, dacă putea“. Bărbatul corespondent, fiinţă a nopţii, investit cu aceleaşi disproporţii, îşi caută femeia zburdalnică, încercând să-i cenzureze expediţiile nifomanice: „Are şi el o dragoste cu ie, da dacă vede că umblă după feciori, apoi o prinde şi face foc şi-o pune pă el“.

Bahtin afirmă că mitologia populară este difuză şi plurilinguală, de aceea „traducătorii“, oricât de dotaţi cu mijloacele decriptării, vor fi supuşi unor revelaţii constante, în măsura cărora se va demonstra gradul de înţelegere şi de coparticipare. Fata Pădurii trebuie domesticită în prealabil, printr-un demers comparativ-etnologic şi eventual argumentată „existenţa“ ei între mit, legendă şi povestire superstiţioasă; întrebarea, la care Constantin Eretescu crede că a dat un răspuns îndestulător, priveşte statutul primordial de divinitate aparţinând unui rit iniţiatic, care oferea ciobanilor lecţii de erotism prin exacerbare, până la necesara violenţă rituală.

O problemă de opţiune a etnologului în teritoriul tipologiilor folclorice atentează asupra edificării cititorului în urma parcurgerii impresionantului tom al lui Eretescu; este vorba de adecvarea metodei (care descinde, conform dorinţelor explicite ale autorului, de la interpretările consacrate ale unor texte lirico-epice esenţiale ale literaturii noastre populare, semnate de D. Caracostea, Ion Taloş sau A. Fochi) la obiectul cercetării, astfel încât să avem în faţă „prima monografie consacrată unui text în proză din folclorul literar românesc“, aşa cum ni se atrage atenţia prin nota editorială a cărţii. Corpusul de texte adunat de autor din diverse surse livreşti sau din cercetările sale în spaţiul maramureşean suferă de eterogenitate şi fragmentarism. Ocultismul ritului iniţiatic, căutat cu multă determinare de către etnolog, va fi diminuat de proteismul tehnic al transmiterii orale, de extrema creativitate a conştiinţei colective. Însă chiar „portretul“ fizic şi spiritual al protagoniştilor ritului îşi găseşte cu greutate specificul; dorita acurateţe a unor tipologii narative sau de stil trebuie să se încline în faţa unor adevăruri ale universului mitico-magic de extracţie silvic-pastorală: ambivalenţa demonilor populari, care sunt când buni, când răi, când frumoşi, când urâţi, când masculini, când feminini. Aceasta este poate una dintre profundele motivaţii ale supravieţuirii şi ale polifuncţionalităţii fiinţelor supranaturale din culisele spiritului popular. Constantin Eretescu adaugă o nuanţă de somnie mitică peste pădurea adormită în care sălăşluiesc, în seculara şi învolburata lor căsnicie, Fata Pădurii şi Omul Nopţii. Ei sunt doar două dintre măştile probate cu ironie de un „spirit al locului“.

Dincolo de contextul etnologic, acest gen de maieutică narativă, venită dinspre ceţurile vreunei Valhale exotice – după cum concluzionează autorul în capitolul final, stârneşte fricile necenzurate ale cititorului, care poate redescoperi astfel un adevăr viabil de când poveştile, anume că namilomania a convieţuit în bună prietenie spirituală cu visele cu femei blonde şi mlădioase, zărite de Făt-Frumos cu coada ochiului, într-o poiană ascunsă sau în vreun lac albastru.