„ Hoinăresc spre soare –
Din frunziş răsfrânt
El îmi cade-n harfă,
Nu mai ştiu să cânt.”
Lucian Blaga, Zamolxe

          O legendă din Bucovina povesteşte că, după ce lumea s-a înmulţit, Luna şi Soarele, neavând cer, umblau pe pământ. Atunci Dumnezeu, înduplecat de cei doi aştri nomazi, le va crea bolta cerească, unde s-au refugiat fericiţi.
            însă, din punct de vedere etnologic, credem că drumul aştrilor spre înălţime continuă încă, generat de legătura mijlocită de cultul astral pe care umanitatea arhaică l-a construit în jurul lor. Această coborâre de pe tronul uranian, inaccesibil pământenilor, proces regressus ad terrae pe care privirea spre înalt a contemplativilor muritori l-a determinat, este un semn al evoluţiei miturilor străvechi, abstracte în sine, care se „concretizează” funcţional în culturi populare dezvoltate organic. De aceea, nu milităm pentru existenţa unui mit solar românesc, aşa cum, respectând esenţiale repere etnogenetice, nu putem porni la descâlcirea inventarului de „personaje” divine cu prerogative solare, uraniene sau apollinice, împrumutate de geto-daci prin molipsire culturală de la diversele populaţii cu care aceştia au intrat în contact, de la procesul de indoeuropenizare, la romanizarea păgână şi apoi creştină, până la simbioza religioasă cu popoarele vecine sau migratoare. însă nu putem accepta nici ideea unei religii abstracte a strămoşilor noştri, fără zei, henotheistă, întemeiată pe elogiul privirii filosofic-interogativ înălţătoare, sublimându-şi ritualurile şi performând un act religios pur.
            Importantă este căutarea motivaţiilor profunde care au asigurat vitalitatea de substrat a cultului solar până în zilele noastre, „citirea” formelor conservate estetic şi ritual în folclorul nostru, atunci când elementele au fost retrase, din evidente raţiuni puriste, din practica religioasă.
            Dificultatea stabilirii tipului de religiozitate a populaţiei getice provine nu doar din sincretismul formelor religioase, convieţuind pe teritoriul carpato-danubian, ci din modul propriu în care s-a cristalizat un complex de idei existenţiale ale acestor adepţi ai „filosofiei idealiste a lui Pythagoras”, aşa cum ne indică Vasile Pârvan, care de altfel neagă existenţa spiritului dionisiac orgiastic la geţi, spre deosebire de istorici care pun cultul solar getic tocmai pe seama apetenţei dionisiace a tracilor (I. Mazarov). Zeul „cerului senin” al geţilor, tipul trac danubian, nu egeian, pare să fi fost stimulat de grefarea post-romanizare a cultului mithraic, un cult oriental, reinterpretat din perspectiva jupiterianismului roman, deşi unii cercetători vor demonstra prezenţa anterioară, din epoca eneolitică, a ocultismului mithraic pe teritoriul dacic (Ion Horaţiu Crişan).
            De fapt, tendinţele centrifugale ale teoriilor teocentriste, manierismul lor ştiinţific, sunt reminescenţe ale polisemantismului obiectului de studiu, „organismul” său imprevizibil care se ascunde în simbolismul religios, în miteme compoziţionale sau în aparente clişee antropologice.
            Cultul solar va atrage în cadrul său manifestarea unor credinţe şi practici diverse. De la relaţia stabilită pe baza unor afinităţi mitico-magice cu „focul viu” şi divinităţile feminine ale vetrei casnice, până la conturarea unei legături etiologice cu principiul selenar, acesta intervine în cosmogonia de tip bogomilic sau explică ideea necesarei complementarităţi universale.
            Identificarea cu reprezentări ale focului pământesc are la bază preceptul arhaic al dependenţei lumii umane de lumea astrală. De exemplu, romanii aprindeau la 1 martie „focul veşnic” de la soare, cu ajutorul unei oglinzi concave. Dincolo de eficacitatea rituală a veritabilei „filosofii” a vetrei-centru al casei care a funcţionat din cele mai vechi timpuri în cadrul civilizaţiei noastre, trebuie să subliniem semnificaţiile ignice care readuc în cultul solar ideea purificării rituale a omului, a spaţiului şi mai ales a timpului revigorat în momentele sale de graniţă. Există astfel de obiceiuri arhaice în Apuseni sau Banat, ca Alimori sau Hodăiţele, practicate la începutul primăverii, care constau în rostogolirea unor roţi de foc. Acelaşi prag al timpului este depăşit în mod ritual prin „arderea butucului” în noaptea de Crăciun la aproape toate popoarele Europei, iar forma colacilor de Crăciun este considerată de către un important cercetător al datinei colindatului, Petru Carman, drept o altă „roată solară”. De fapt, Crăciunul se suprapune sărbătorii romane păgâne, mithraice a Soarelui divinizat (Sol Invictus), timp augural prin excelenţă.
            Din inventarul obiceiurilor calendaristice, aceste structuri rituale ale analogiei uman-astral vor pătrunde în folclorul literar, prin predominarea componentei lor estetice, în personaje funcţionale din basme, ca Joimăriţele, vrăjitoare sau zmei care se prefac în roţi înflăcărate. Victor Kernbach crede că aceste roţi de foc „malefice” ar fi reminescenţe ale „roţii lui Balsag”, aduse la noi de alano-oseţii caucazieni. Imaginea poetică a discului solar care aleargă ca o roată înflăcărată pe cer este prezentă încă din textele Rig-Vedei.
            Ideea „drumului soarelui”, ipostaziat în cultul mitharic de personajul iniţiatic Heliodromus,  devine o constantă a cultului solar, aşa cum este păstrat acesta în legende populare şi în procesul de concretizare şi apropiere a unui principiu heliocentric primordial de către conştiinţa arhaică. Itinerariul cotidian al Soarelui şi relaţia acestui drum cu mişcările cosmice au fost relaţionate de teoreticienii creştinismului cu simbolul crucii, aceasta reprezentând domnia cosmică a stăpânului luminii, până la suprapunerea originară a unor motive

grafice solare cu chrismonul, monograma lui Hristos. în afara numitei „rivalităţi” dintre Mithra şi Iisus – cel care stăpâneşte crucea creştină, care „ţine în frâu sfera mobilă a lumii”, cum spune un apocrif – există în diversele mitologii şi alte divinităţi care-şi dispută integrarea lor în cultul solar. 

   De exemplu, un Orfeu al unei secte gnostice pre-creştine este reprezentat răstignit, având deasupra şapte stele şi o semilună, iar crucea-cheie a Nilului, pe care o deţine Osiris are la capăt o toartă rotundă, un fel de rozetă solară, integrându-se într-un vast sistem al acestor cruces dissimulatae.
          În legendele populare româneşti, Soarele apare în ipostaza sa de călăreţ, care încă de la Homer şi Hesiod traversează universul de la Oceanul de Apus la cel de Răsărit. De fapt, acest drum mitic este străbătut de o întreagă pleiadă de auxilii zoologice, care fie că trag un car solar, cum ar fi boi, cai, lei, păsări acvatice, fie sunt mesageri ai zeului printre pământeni (cocoşul, cucul „cu pene de aur” etc.). Pajura fabuloasă din basmele noastre îl iniţiază pe eroul neofit prin ridicarea lui până la soare, iar calul năzdrăvan care-l ajută pe Făt-Frumos, având puterea de a se ridica până în înaltul cerului este numit metaforic de povestitorii populari „Galben-de-Soare”. Soarele însuşi este reprezentat în popor având aripi rotunde, de foc, cum remarcă Tudor Pamfile. Un alt erou popular, aducător al timpului sacru, inaugural, este Moş Crăciunul colindelor noastre laice, personificat în călăreţ solar: „ (...) Nu ştiu soare sau răsare / Sau e Moş Crăciun călare, / Pe-un cal mare, gălbior / ªi nu-i galben de făptură / ªi-i galben de-alergătură.” (tipul Crăciun călare, colindă din Vrancea).
           Tot în contextul obiceiurilor de iarnă, momentul trecerii dintr-un timp vechi într-unul nou, cu valoare de omen, este marcat de un colind „de zăurit”, rostit exact la graniţa dintre ajun şi ziua sacră a Crăciunului sau brazda simbolică, inaugurală din dimineaţa de Anul Nou, care supravieţuieşte încă în ipostaza de motiv în textele de Pluguşor. De asemenea, mentalitatea populară pune aducerea soarelui în fiecare zi pe bolta cerească pe seama unor divinităţi aurorale, cum este cazul modelului antropomorfic românesc Zorilă, identificat când cu discul solar, când cu steaua Sirius, când doar cu un animal de tracţiune care aduce carul solar,  devenind chiar personaj de basm.
        Umanitatea arhaică a înţeles divinitatea solară ca un principiu generator al existenţei, reprezentant al dinamicii fluxului vital din preexistenţă, în existenţă şi apoi în postexistenţă. De aceea, cursierii solari au de multe ori caracter psihopomp, asigurând drumul individului către vatra focului veşnic al strămoşilor. Iulius Lips observă că, în culturile arhaice, Zeul soarelui  este cel care conduce sufletele răposaţilor spre celălalt tărâm, odată cu mersul lui spre noapte. De aici şi strania considerare a divinităţii solare ca principiu malefic, care aruncă în muritori cu suliţe şi apoi îi trage spre el sau îi prinde pe aceştia în păienjenişul său de raze, atunci când este un păianjen uriaş, stând pe bolta cerească.
          Cântecele rituale funebre din repertoriul folcloric îndeamnă călătorul să urmeze drumul soarelui, care revine cu regularitate, iar în cântecul de priveghi din Moldova, numit „Cântecul zorilor”, cel mort „Se roagă de soare / Să nu-i meargă tare / Că mi-i ostenit, / De moarte trudit”. Un motiv solar-thanatic al folclorului obiceiurilor de familie este cel al „patului mortului”, „pat mare, rotat”, situat „jos, în poala soarelui” (Suceava).
         Ipostaza malefică a zeului solar apare în descântecul „de asorit” sau „de soare sec”, în care tradiţia populară românească va echilibra cele două moduri de considerare a Soarelui din prisma unei complementarităţi a instanţelor divine, malefice sau benefice, manifestate în relaţia lor cu oamenii. „Soarele rău” este anihilat de „soarele bun” în virtutea unui principiu al magiei contrastului, legată de modelul ambivalent al hierofaniei: „Fugi de-soare / Că te-ajunge sfântu soare / ªi te-mpuşcă / în mâini şi-n picioare.” (Maramureş) sau „Ieşi, soare sec, / Că te-ajunge cel viu.” (Transilvania).
           Alte texte magice româneşti valorifică exclusiv valenţele benefice ale astrului divinizat, mai ales cele rostite în contextul unor vrăji erotice – performate la răsăritul soarelui, cu mâinile ridicate - care mizează pe identificarea cu proprietăţi solare: „Sfinte soare, / Sfinte domn mare, / Eu nu ridic vânt / De la pământ, / Ci cercul tău / în capul meu / Razele tale / în genele mele...” (Muntenia) sau „Soare, soare, / Când răsai, / în faţa mea răsai!” (Transilvania).
        Mişcarea circulară a zeului solar este valorificată mimetic prin dansuri rituale specifice diferitelor culturi arhaice. Un leac pentru „soarele sec” este dansul căluşarilor, practicat de Rusalii, iar într-un cântec de dragoste din folclorul nostru, protagonista cere integrarea în ritmul cosmic: „Fă-mă roata stelelor, / în calea Rusalilor.” (Bucovina). întemeietorul sectei dervişilor rotitori, Mevlana, mare poet al sufismului, spune  în lucrarea sa, Mathanawi: „M-am rotit cu cei nouă părinţi în fiecare cer. / Ani de-a rândul m-am rotit împreună cu stelele”.
           Circulaţia intensă a cultului solar în culturile populare, precum şi rădăcinile sale profunde au condus la interesante ipostazieri antinomice şi complementare ale reprezentării sacre, astfel încât este importantă „măsurarea” rolului variantelor în conturarea acestui nucleu ritual. Cultul solar include astfel un arhetip masculin şi altul feminin, aşa cum acceptă o valorizare pozitivă şi una negativă, una dinamică şi alta pasivă, căci pe bolta cerească, cea creată special de Dumnezeu pentru el, Soarele nu stăpâneşte singur, ci, pe o altă faţă a lumii, domneşte mereu Luna.