Autobuzul şerpuieste leneş pe pista aeroportului. Aglomeraţie mare, navetiştii de Roma privesc crispaţi siluetele monocrome ale clădirilor. Încerc să îmi păstrez cumpătul în aşteptarea revărsării haotice de călători, care pândesc cu mâinile tremurânde pe genţi momentul izbăvitor al coborârii. Mă încolonez docil şi aştept deschiderea uşii din faţă. Afară, ploaie măruntă, zăpuşeală, plumb de vară timpurie. Surâzând şiret, şoferul pregăteşte surpriza şi deschide ambele uşi. Câţiva isteţi aflaţi la mijlocul rândului intuiesc oportunitatea unei descinderi rapide şi năvălesc cu braţele înainte, încercând să străbată zidul uman care îi desparte de din spate. Fac imediat cunoştinţǎ cu valiza unuia în coaste în timp ce, din lateral, o doamnă durdulie îşi plantează sacoşa cu năduf peste picioarele mele. Mă simt copleşit din toate părţile de sindromul „meta-fizic” al uşii din dos, devenit sport naţional în Balcani. Stilizată sau bogat ornamentată, din lemn sau metal, proaspăt vopsită sau roasă de intemperii, din dos slujeşte întotdeauna unui scop discret şi precis. Înainte de ‘89, pe-aici se intermediau pui de Gostat, parizer şi caşcaval. Azi, funcţionalitatea ei s-a diversificat substanţial. Pe din dos se negociază de toate: credite bancare, posturi la rezidenţiat, comisioane, liste parlamentare sau bebeluşi furaţi din maternităţi. Se fentează regulile şi se aplică metodic bobârnace peste nasul conformist al existenţei gregare.

                                                                                                                                                                          copyright: Octavian Ţăranu

Rezist asaltului şi reuşesc să urc în avion. Un june cu mustaţa şi bărbuţa tăiate subţire, şmechereşte, mă întâmpină voios şi îmi cere stăruitor scaunul de la fereastră. Renunţ amabil la locul privilegiat, în fond, junele pare mult mai interesat decât mine de priveliştea dezolantă a aeroportului. Avionul se pune în mişcare, vecinul de la geam se agită pe scaun şi încearcă stângaci să lege o conversaţie. Nici prin minte nu-i trece să închidă celularul, pe care îl verifică nervos din minut în minut. Întrezăresc cu coada ochiului luciul impozant al unui ghiul îndesat pe degetul mare. La zece mii de picioare înălţime, priveliştea apusului sângeriu, care se revarsă deasupra pungii groase de nori, stârneşte tânărului fioruri contemplative. Impresia mi se conturează şi mai pregnant câteva ore mai tâziu, în autobuzul care leagă Ciampino de centrul Romei. Junele este înconjurat rapid de alţi patru conaţionali, se schimbă shibboleth-uri cu accent moldovenesc, se bat palmele viguros. Pentru câteva momente, gaşca fioroasă de expatriaţi pare mai degrabă a „bunch of softies“, care ascultă vrăjiţi impresiile vecinului meu de călătorie, cuprinşi parcă de aceeaşi apetenţă estetică pentru jocul de perspectivă şi detaliu al apusului. Junele schimbă tonul brusc şi se răfuieşte cu prietena preţ de câteva minute. Momentul magic al amintirii se destramă, sudalmele se revarsă dintre pomeţii încordaţi. Gâlceava estetului neînţeles de semeni, care mai adineauri se lăsase cotropit de simfonia cromatică a asfinţitului, se înteţeşte confuz şi violent. Încerc să mă concentrez asupra şirului monoton de Fiat-uri şi Alfa Romeo-uri care se prelinge pe autostradă. Lungit pe scaunul de-alături, Romeo din Carpaţi nu încetează să mă uimească: buzele i se micşorează treptat din şuieratul ascuţit şi încearcă să arcuiască stângaci vorbe tandre. Ca un urangutan în călduri, o înşfacă pe tânăra de lângă el şi o muşcă pofticios, bolborosind plictisit câteva onomatopee de amor printre clefăituri.