Vreau să fac un mic pariu cu dumneavoastră. Mă prind că nu veţi rezista tentaţiei de a citi această bucată până la capăt, deşi, pe alocuri, vi se va părea că expunerea dobândeşte accente burleşti, în maniera unui film cu Fraţii Marx. Adăugaţi la aceasta intenţionata inducere în eroare din titlu (desigur, o antifrază, alternativa semantică implicând completa mea obtuzitate în faţa epifaniilor, fapt pe care nu-l pot accepta decât după-amiaza) şi vă veţi convinge de micile capcane retorico-stilistice la care am recurs din pură disperare.

 Dar destul cu introducerile fastidioase! Sunt în continuare în Japonia, după toate aparenţele metamorfozat în turist la Kamakura. Aşezarea, una dintre cele mai celebre şi mai bine conservate bijuterii istorice din arhipelag, le-a slujit drept refugiu spiritual lui D. T. Suzuki (important gânditor budist din perioada modernă) şi lui Yasunari Kawabata (primul laureat nipon al Premiului Nobel pentru literatură). Pe lângă impresionantele temple medievale, străjuite de tulpini de bambus şi înconjurate de austere şi elegante grădini zen, vizitatorul occidental descoperă şi vestita statuie a lui Buddha Amida, de la Kotokuin (replică din secolul al XIII-lea a marii statui din secolul al VIII-lea, găzduite de Todaiji, în vechea capitală de la Nara).

fotografie semnată de Roxana Ghiţă, reprezentând un instantaneu al statuii

Marelui Buddha de la Kamakura.

După un pelerinaj pe la atâtea lăcaşuri impresionante, am sufletul curat şi împăcat, însă fratele porc, precum desemnau călugării creştini trupul ignobil, dă semne tot mai accentuate de oboseală. Picioarele imploră odihna unei bănci, umerii vor să divorţeze de rucsac, burta, regina absolută a regatului cărnii, îşi cere drepturile. Frustrare însă... în jurul meu, găsesc numai restaurante japoneze, în care aburii sosului de soia descurajează orice tentativă de îngurgitare. Meniurile sunt pline de imposibilităţi culinare: oden (un soi de tocăniţă cu ouă, peşte, tofu şi sake), udon (un fel de paste japoneze, amestecate cu peşte sau cu alge nori), waka-take-ni (o mizerie din muguri de bambus fierţi, combinaţi cu alge wakame, într-un revoltător sos de zahăr). Ca odinioară lui Argus, privirea mi se multiplică însutit, ochii cercetează flămânzi împrejurimile. Printre zecile de kanji cu numele magazinelor şi ale localurilor tradiţionale, retina înregistrează, la un moment dat, ceva familiar. Un M galben aprins se profilează în depărtare, precum Mekka emirului macedonskian. Este doar simbolul unui McDonald’s, dar, pentru mine (sau, în fine, pentru fratele porc, dar vă rog să nu mă întrerupeţi), modesta descoperire este ridicată la rangul unei revelaţii.

Îmi fac loc până la tejghea, consult conştiincios lista de bucate tipărită cu litere de-o şchioapă şi comand un meniu Big Mac, cu cartofi prăjiţi şi cu suc de portocale. Cum fast-food-ul este plin până la refuz de albi impermeabili la gastronomia japoneză, decid să mă aşez lângă un rond de flori şi să plonjez, ca în adolescenţă, în explorarea alchimiei irezistibile a cartofilor rumeniţi şi a chiftelelor cu maioneză. Cu o dexteritate demnă de un jongler, mâna dreaptă cuprinde drăgăstos paharul îngheţat, în timp ce mâna stângă înfăşoară tandru silueta pântecoasă a sandvişului. Iau o înghiţitură, însă am gâtul uscat de sete, astfel că trebuie să sorb câteva picături. Este cel mai banal gest cu putinţă, unul repetat de atâtea ori, încât a devenit pur automatism fizic, vidat de orice semnificaţie superioară. înainte de a-l face, puteam să jur că, la capătul lui, îmbucăturile vor aluneca mai lesne. Cât de mult aveam să mă înşel... De-abia apuc să duc paiul la buze, că, din stihiile înaltului, se prăvăleşte un uliu, care îmi smulge hamburgerul cu ciocul şi se îndepărtează iute. O clipă, îmi trece prin minte că pasărea este avatarul temutului vultur al lui Zeus, trimis să ciugulească ficatul titanului Prometeu şi reprofilat, din motive economice, pe produse de serie. Lumea din jur are reacţii împărţite – unii râd, alţii desenează, involuntar, mine stupefiate. Dacă Hitchcock ar fi fost prin preajmă, n-ar mai fi avut nevoie de trucaje pentru The Birds.

 Inconştientul, atent la auspicii şi avid de comunicare cu transcendentul, îmi şopteşte că tocmai am fost martorul privilegiat al unui semn divin, care îmi sugerează să mă căiesc şi să renunţ, o dată pentru totdeauna, la junk food. Un alt glas însă, pe care nu l-am identificat cu precizie, dar care se manifestă mai ales când produc texte ştiinţifice, îmi spune să mă liniştesc, să am în vedere faptul că fratele porc a rămas flămând şi că, în faţa asaltului său, semnificaţia micii epifanii riscă să fie rapid uitată. Ca om preponderent raţional, dau ascultare celei de-a doua voci: reintru tacticos în McDonald’s şi comand, într-un suprem acces de înţelepciune practică, un sandviş de pui. Poate că pasărea nu are, totuşi, manii de canibal.

Pour la bonne bouche, să vă mai spun că dacă aţi ajuns în acest punct înseamnă că am câştigat pariul.