Vin, ca şi dumneavoastră, dintr-o ţară coruptă, aculturală şi mică. O enclavă în care nu există valori sau idealuri, un teritoriu în care, până acum vreo cincisprezece ani, nu exista nici măcar hrană... Nu mă regăsesc în nici o generaţie, nu sunt partizanul nici unei mişcări sociale sau politice, sunt blazat doar atât cât să fac o bună impresie în cercurile intelectuale, cu precizarea că nu beau, nu fumez şi nu mă droghez. Mă abţin de la toate acestea nu pentru că aş considera că eu şi vicioşii nu suntem ejusdem farinae, ci datorită unei suspiciuni înnăscute faţă de posibilităţile umile pe care le poate oferi concretul. Am oarece principii morale, pe care încerc să le respect (nu ştiu cu cât succes), însă mi-e ruşine să vorbesc despre ele, ca nu cumva să fiu taxat drept „virtuos“, cel mai batjocoritor epitet imaginabil. Cei din jurul meu, tineri şi vârstnici deopotrivă, mă bat la cap necontenit să fac un copil. Să-l fac n-ar fi greu (aş putea spune chiar, riscând un răsuflat joc de cuvinte, că plăcerea e de partea mea), însă, întreb şi eu, moromeţian, ce anume să-l învăţ? Să-i ofer un antrenament religios şi să-i spun, ca în Upanishade, că realul nu există, că totul este iluzoriu, rugându-mă să aibă o experienţă totală a sacrului, în lipsa căreia toate tratatele mistice sunt nu numai inutile, ci de-a dreptul neruşinate? Sau să-l cresc în spiritul unei libertăţi laice totale, cum au procedat nişte prieteni francezi din Tours cu fiul lor, Jean-Philippe, până când acesta, copleşit de lipsa de temeiuri a universului şi de vidul existenţial care emana din chiar murii burghezi ai oraşului, şi-a luat viaţa, îngrozindu-şi părinţii?

În Matrix, Morpheus, imaginându-şi ceea ce simte Neo, afirmă că „e ceva în neregulă cu lumea“. Exact astfel am simţit şi eu la cincisprezece ani, când mi-am lăsat părul lung, am început să citesc metafizică şi, uitându-mă în jur, la colegii de clasă din liceu, mi s-a făcut rău de ceea ce am descoperit. M-am refugiat atunci într-un turn de fildeş (pe care l-a pulverizat doar splendoarea eros-ului), însă nu pentru a mă izola de ceilalţi, ci pentru a-i izola pe ceilalţi de mine. Mulţi au crezut că-i dispreţuiesc, fără să-şi dea seama că, de fapt, mă îngreţoşase propria mea suficienţă, incapacitatea de a mă apropia de sufletele celorlalţi şi de a le iubi precum aveau să-mi arate, câţiva ani mai târziu, meditaţiile spirituale.

Aşa am realizat că nu există soluţii decât la nivel individual, că predicile sunt complet inutile, că modelele de comportament nu produc decât reacţii inverse celor scontate, că nu-i pot iubi pe alţii dacă nu învăţ să mă cunosc mai întâi pe mine însumi şi că drumul ce conduce la descoperirea de sine se materializează numai ca expresie a unei disperări funciare, a acelui sentiment că „e ceva în neregulă cu lumea şi, implicit, cu modul în care este alcătuită acea parte din fiinţa mea care e sortită să piară“. După cum puteţi observa, deşi m-am ferit să vă ofer sfaturi dumneavoastră, cititorilor, n-am putut evita capcana de a-mi da poveţe mie însumi.